14 septembrie 2023

Efremia,

site-ul acesta a fost alcătuit pentru tine ca un dar, ca o poartă prin care să pășești înaintea lui Dumnezeu, fie și câtuși de puțin.

Un lucru pe care aș vrea să-l știi dintru început este că am ales să-ți fiu naș la Sfântul Botez pentru că sunt încredințat că Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat și este Singurul Care are un răspuns în fața morții.

Vei găsi aici pe site rugăciuni închinate mai multor Sfinți, dintre care unii sunt din vremurile noastre. Pe unii i-am cunoscut față către față, pe alții – prin uimitoarea putere a rugăciunilor și a lucrării harului Duhului Sfânt dintru ei. Îmi doresc pentru tine ca Domnul să-ți deschidă, prin rugăciune, calea apropierii de Sfinții Săi.

Sfântul Mitropolit Antonie de Suroj spune: „Nimeni nu va putea să se întoarcă dinspre lume și să se îndrepte spre nemurire, dacă nu va vedea strălucirea vieții veșnice în ochii sau pe chipul măcar al unui singur om”. Acesta este și motivul pentru care am dorit și am cerut părinților tăi să primești la Sfântul Botez și numele Efremia, ca astfel să fii părtașă și vestitoare atât a harului cât și a adâncurilor de rugăciune ale Sfântului Efrem cel Nou.

Pe lângă rugăciuni vei mai găsi pe site și câteva scurte însemnări despre realitățile vieții de zi cu zi, care întotdeauna pot fi privite și cu alți ochi.

Tu ai acum 10 ani, iar eu 52, și toate cele care s-au scris aici au fost puse în cuvânt gândindu-mă că vei ajunge la maturitate și vei putea să-ți cumpănești singură felul în care înțelegi și primești darul vieții. Cer Domnului și Sfântului Efrem să te ocrotească, să te lumineze și să îți deschidă acele căi, împrejurări și alegeri lăuntrice, prin care să-L cunoști pe El printr-o relație personală și autentică.

Călin

Elena Efremia în ziua în care a fost botezată

Lucrurile care ar mai fi de zis despre însemnătatea Botezului, le spune mult mai bine Sfântul Antonie de Suroj. Iată ce ne mărturisește el, din profunda sa experiență de viață:

„Dacă ne întrebăm ce înțelege sau nu înțelege un om despre Taina Botezului, atunci eu cred că, până și o persoană adultă, abia de reușește să priceapă cu adevărat ce se petrece cu ea în acele clipe, fiindcă numai din profunzimile unei adânci maturități lăuntrice îți este cu putință a pătrunde înțelesul lucrării săvârșite de Dumnezeu asupra ta. De aceea, când se botează un om matur – da, bineînțeles, el cunoaște învățătura lui Hristos și, alegându-L cu bună știință să-i fie Învățător, Mântuitor și Dumnezeu, înțelege ce răspundere își ia asupra sa și din ce pricină o face. Dar, însăși esența acestui eveniment – faptul de a muri în Hristos și de a învia întru El – este ceva ce un om ajunge să cunoască treptat în decursul întregii sale vieți.

Iar dacă vine vorba despre copii, aș putea să spun că, după părerea mea (și nu pretind ca ea să fie adevărul lui Dumnezeu), sufletul pruncului, care este transparent și neîntinat de alegerea păcatului (spre deosebire de sufletele noastre, ale adulților), Îl poate întâlni pe Dumnezeu la o asemenea profunzime și într-o apropiere atât de firească, nemijlocită, la care un om matur poate ajunge numai sfințindu-se prin nevoință. De aceea, da, noi ne botezăm copiii, știind că Dumnezeul Cel Viu Se poate întâlni cu un suflet viu, însă nu se sfârșesc lucrurile cu aceasta. Aici intervine responsabilitatea părinților și a nașilor.

Pe de altă parte, într-adevăr, a boteza un prunc știind că, mai apoi, el niciodată nu va fi educat întru credință, este o lucrare ce se află pe muchia dintre posibil și imposibil. Eu însumi cunosc o familie căreia refuz să-i botez copii din a patra și a cincea generație, fiindcă, din a doua generație, niciunul dintre ei nu a mai venit la biserică și, de vreme ce așa stau lucrurile, botezarea pruncului nu este pentru ei decât o formă de superstiție.

Dar, revenind la responsabilitatea pe care o poartă părinții și nașii pentru pruncul botezat, aș menționa faptul că aceasta nu trebuie să se răsfrângă asupra lui ca o dăscălire seacă, ci se cuvine să vină din adâncul sufletelor lor. Prin urmare, strădania lor de a-i transmite copilului învățătura Evangheliei, cuvântul lui Hristos, nu va fi mereu o propovăduire propriu zisă…

Legat de aceasta, îmi revine acum în amintire o întâmplare pe care mi-a povestit-o Vlădica Silvestru de Montreal, un vechi prieten din anii tinereții mele… În timpul ocupației germane, o sumedenie de copii ruși au fost strămutați din Rusia pe malurile strâmtorii La Manche (Canalul Mânecii) ca să muncească la lucrările de construcții și, ajungând acolo, ei mureau adeseori din pricina foamei și a muncii silnice la care erau supuși zi de zi. Iar părintele Silvestru, fiind proaspăt hirotonit în acea perioadă, s-a rugat de autoritățile locului să-i permită a merge la acei copii în calitate de preot, întemeindu-și rugămintea pe faptul că el vorbea fluent germana și, prin urmare, prezența lui nu le va provoca nici un impediment celor ce deveniseră atunci deținători de sclavi.

Așadar, obținând permisiunea de a merge la copii, el se străduia de fiecare dată, prin dragostea, blândețea și grija lui, să le aducă ceea ce ei pierduseră: casa părintească și căldura pe care o puteau primi doar de la cei ce îi iubeau. Însă, în timp ce se găsea între ei, i-a fost dat să trăiască o întâmplare și niște împrejurări pe care mi le-a descris mai apoi într-o scrisoare: printre copiii din lagărul nazist, a întâlnit un băiețel de vreo nouă anișori, care l-a uluit prin faptul că vorbea întocmai ca un om credincios. Desigur, copilul nu folosea citate din Sfânta Scriptură, însă tot ce spunea izvora, parcă, dintr-o alcătuire lăuntrică zidită prin harul Evangheliei. Și, văzând acestea, părintele l-a întrebat:

– De unde cunoști tu atât de bine Evanghelia, având în vedere că ești așa micuț și ai fost educat în Uniunea Sovietică?

– Dar ce este Evanghelia? N-am auzit niciodată despre așa ceva! – a răspuns băiatul.

– Păi, este cartea în care e descrisă viața și învățătura lui Iisus Hristos? – îi spuse părintele.

– Dar cine e Iisus Hristos? Eu nu știu nimic despre El! – a zis uimit copilul.

Astfel, din întrebare-n întrebare, Părintele Silvestru și-a dat seama că tatăl și mama băiatului au fost oameni credincioși, însă, știind că el este prea mic pentru a i se spune: «Iată, acum te vom învăța adevărurile credinței, dar te rugăm să nu spui nimănui despre aceasta, așa încât, de vei fi întrebat la școală, să nu afle nimeni acest lucru, ca să nu fim arestați și deportați în lagăre», și-au stabilit drept regulă ca niciodată să nu spună de față cu copilul nimic din ce nu corespunde Evangheliei. Așadar, vorbind cu el sau în prezența lui, părinții acestui băiețel s-au străduit mereu să folosească expresii care erau foarte apropiate ca și înțeles celor din Sfânta Scriptură sau cuvinte ce redau întocmai esența acelor adevăruri. În felul acesta, băiatul a ajuns să fie impregnat pe de-a-ntregul cu învățătura lui Hristos. Iar când Părintele Silvestru i-a dăruit o mică Evanghelie și el a început a o citi, se tot oprea la fiece verset și striga de uimire: «Da, da! Exact așa m-au învățat pe mine mama și cu tata! Așa mi-au zis și ei!».

Iată, deci, cum a ajuns la el propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu: pe de o parte – prin modul în care viețuiau părinții săi, prin dragostea pe care și-o purtau ei unul altuia și lui; iar pe de altă parte – prin felul în care ei vorbeau, curățind tot ceea ce spuneau de cuvintele care nu erau vrednice de Evanghelie și de cuvântul lui Hristos Însuși”.

Câteva gânduri ale Efremiei, însemnate cu stiloul pe hârtie (2023)

8 octombrie 2023

Efremia,

pentru că la vârsta mea plecarea din această viață poate fi o realitate a oricărei zile, m-am gândit să îți las și câteva cuvinte de rămas bun. Însă, și de această dată, mă voi folosi de cuvintele Sfântului Antonie de Suroj, deoarece graiurile lui numesc foarte precis unele experiențe din cadrul vieții Bisericii prin care, mai mult sau mai puțin, trecem toți.

Cuvintele ce urmează cuprind ultimele două răspunsuri date într-un interviu pe care Sfântul Antonie i l-a acordat scriitorului dizident Mihail B. Meilakh, după ce acesta a fost eliberat din cei șapte ani de detenție din Uniunea Sovietică. Interviul a fost realizat la Londra, unde scriitorul rus s-a refugiat, și mai apoi a fost publicat la 21 septembrie 1990, în revista Literator a Uniunii Scriitorilor din Sankt Petersburg, purtând titlul Autoritatea Bisericii lipsite de putere.

La praznicul Pogorârii Sfântului Duh – 2013

Mihail B. Meilakh: Vlădica, de vreme ce știm din cărțile și predicile preasfinției tale că privești foarte profund ceea ce se întâmplă în viață și în lume, spune-ne cum evaluezi situația creștinilor din lumea contemporană, având în vedere tot ce se întâmplă acum?

Mitropolitul Antonie: Aceasta este o întrebare dificilă, pentru că ceea ce aș dori să spun va fi supărător, probabil, pentru mulți oameni. Mi se pare că întreaga lume creștină, inclusiv lumea ortodoxă, este acum teribil de înstrăinată de simplitatea, integritatea și frumusețea triumfătoare a Evangheliei. Hristos și ceata Sa de ucenici au creat o Biserică atât de adâncă, atât de cuprinzătoare și de o asemenea deplinătate, încât conținea întregul univers în sine. De-a lungul veacurilor, am transformat Biserica într-o comunitate umană oarecare, ca multe altele care există în societate. Noi suntem mai puțini decât restul lumii în care trăim și, atunci când vorbim despre convertirea acestei lumi la creștinism, ne referim, în esență, la faptul că năzuința noastră e de a-l face pe fiecare om, pe cât este posibil, să devină membrul acelei comunități limitate. Eu cred că acesta e păcatul nostru.

Ar trebui să înțelegem că Biserica noastră Creștină și credincioșii ei ar trebui să fie credincioși nu doar prin viziunea lor asupra lumii, ci și în ceea ce privește viața și experiența lor lăuntrică. Se cuvine să știm că rolul nostru constă în a aduce lumina în această lume, care este atât de întunecată și, uneori, atât de înspăimântătoare.

Profetul Isaia, într-unul din capitolele cărții sale, scrie: „Mângâiați, mângâiați pe poporul Meu” (Isaia 40, 1). Aceste cuvinte ale lui Dumnezeu au fost adresate atât lui, cât și nouă, bineînțeles. A „mângâia” acest popor înseamnă a înțelege în ce suferință se află întreaga lume: material, prin neorânduiala ei, dar și spiritual, prin faptul că s-a lipsit de Dumnezeu. Prin urmare, a aduce mângâierea în această lume, înseamnă a-i dezvălui bunătatea lui Dumnezeu, dragostea și ocrotirea Sa, prin care ar trebui să îmbrățișăm persoana umană în întregime. Nu are rost să îi vorbim cuiva despre cele duhovnicești atunci când îi este foame, ci se cuvine să-l hrănim. Nu este de mirare că unii oameni au dobândit o viziune greșită despre lume, din moment ce nu am reușit să împărtășim cu ei experiența vie a Dumnezeului cel Viu. Aceasta este, așadar, poziția noastră în lumea contemporană: să ne asumăm vinovăția. Lumea, prin tendința ei de a-L respinge pe Dumnezeu și Biserica Lui, ne spune: „Voi, creștinii, nu puteți să ne oferiți nimic din cele de care avem noi nevoie. Voi nu ni-L dați pe Dumnezeu, ci doar ne propuneți o viziune asupra lumii, care e destul de dubioasă din moment ce nu este centrată pe experiența vie a lui Dumnezeu. Voi ne oferiți instrucțiuni despre cum se cuvine să trăim, care sunt la fel de arbitrare ca și cele pe care ni le-au oferit alții”.

Noi trebuie să devenim creștini – creștini după chipul lui Hristos și al ucenicilor Lui. Numai atunci Biserica va dobândi nu putere – care nu este decât libertatea de a folosi forța –, ci mai degrabă autoritate, adică, libertatea de a rosti acele cuvinte ce vor face orice suflet să se cutremure auzindu-le, pentru că vor deschide adâncimile veșniciei în fiecare dintre ele. Asta mi se pare mie a fi poziția pe care o avem și statutul nostru în vremurile de acum.

Poate că sunt eu pesimist în legătură cu situația în care ne aflăm; însă, cu toate acestea, noi nu suntem creștini cu adevărat. Mărturisim credința lui Hristos, dar am transformat totul în niște simboluri. Slujbele pe care le săvârșim în Săptămâna Patimilor îmi rănesc întotdeauna sufletul. În loc să cugetăm asupra Crucii pe care este pironit de viu un Tânăr, noi ținem o slujbă frumoasă care poate fi înduioșătoare, dar stă ca un zid între noi și această tragedie cumplită și îngrozitoare. Am ajuns să înlocuim Crucea cu o icoană a Crucii, răstignirea cu o imagine, iar istorisirea despre oroarea care a avut loc atunci – cu o reproducere poetică, muzicală a ei. Aceasta, de bună seamă, îi înduioșează pe oameni, așa încât ei ajung să le placă această grozăvie, experimentând-o profund și cu o mirare crescândă, iar apoi liniștindu-se. Pe de altă parte, să vezi cum e ucisă o persoană vie, este cu totul altceva. Această imagine rămâne în suflet ca o rană. După ce ai văzut-o, nu o vei mai putea uita nicicând și nu vei mai fi același niciodată. Și lipsa acestei trăiri mă sperie pe mine. Într-un anumit sens, frumusețea și profunzimea slujbelor noastre bisericești ar trebui să fie străpunse pentru a crea un făgaș prin zidurile lor, astfel încât fiecare credincios să poată fi călăuzit, prin acest culoar, către misterul teribil și sublim a ceea ce are loc.

Mihail B. Meilakh: Da, acesta e un gând foarte profund. Însă, în cele din urmă, lumea contemporană este reglementată și aranjată în așa fel încât, în principiu, să poată exista fără Dumnezeu și fără spiritualitate. Ea își urmează cursul în maniera ei mohorâtă și plictisitoare, permițându-i omului să dormiteze cu succes pe parcursul întregii sale vieți și apoi să moară.

Mitropolitul Antonie: Dar ceea ce mă cutremură ca fiind și mai înfricoșător este faptul că unii oameni pot spune despre ei înșiși că sunt creștini și își pot petrece întreaga lor viață studiind profunzimile teologiei, dar toate acestea fără a-L fi întâlnit vreodată pe Dumnezeu. Omul se poate împărtăși de frumusețea dumnezeieștilor slujbe ca membru al corului sau participant la săvârșirea lor, însă nu îi este cu putință niciodată a răzbi dincolo de superficialitate către realitatea lucrurilor. Iată ce este înfricoșător. Necredinciosul încă mai are șansa de a începe să creadă, dar pentru un pseudo-credincios această oportunitate este prea puțin probabilă, de vreme ce el socotește că nimic nu-i mai lipsește. Unul ca acesta îți poate explica fiecare amănunt al slujbelor bisericești, al Simbolului Credinței și al dogmaticii, însă apoi se dovedește dintr-odată că niciodată nu L-a întâlnit pe Dumnezeu. Și îi convine starea lucrurilor așa cum este.

În scrierile lui Leskov, există un pasaj în care unul dintre personaje spune despre cineva: „Imaginați-vă! Omul acesta atâtea a citit, încât a ajuns până la Hristos!”. Iar interlocutorul său îi răspunde: „Păi, în acest caz, nu mai e nici o nădejde că s-ar mai putea schimba”. O, numai de-am putea „să citim până la Hristos” în slujbele divine, în Evanghelie, în tot ceea ce avem la dispoziție, și totodată să nu rămânem de această parte a zidului superficialității… !

Eu am devenit credincios prin citirea Evangheliei și printr-o întâlnire vie cu Hristos. Toate celelalte au venit mai târziu și toate acestea fie rămân pentru mine transparente – adică nu știrbesc din limpezimea a ceea ce am experimentat cândva – fie mă fac să reacționez la ele printr-o durere acută. Cum, de exemplu, în timpul slujbelor din Săptămâna Patimilor, poate cineva să cânte cu ușurință anumite lucruri care sunt tragice? Cum e posibil, bunăoară, faptul că, în timpul prefacerii Sfintelor Daruri, noi ascultăm cântându-se cuvintele „Pe Tine Te lăudăm”, dar nu ne permitem să fim purtați de această cântare în acele adâncimi dumnezeiești nemaipomenite, în care are loc preschimbarea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Hristos? Nu sunt o persoană înzestrată cu sensibilitate pentru muzică: pur și simplu nu pot înțelege cum este cu putință să cântăm în aceste momente; mi se pare că toată lumea ar trebui să înghețe într-o înspăimântare contemplativă. Iar când răsună cuvintele „Și fă pâinea aceasta…”, nu vreau nici măcar să repet cuvintele preschimbării euharistice. Însă aceasta este, desigur, doar reacția mea. Nu vreau să spun că e corectă, pentru că am cunoscut oameni care sunt de o mie de ori mai conștienți și mai înzestrați duhovnicește decât mine, și aceștia nu sunt preocupați de nimic din toate acele lucruri care mă frământă pe mine, ba dimpotrivă, sunt purtați de ele tocmai în acele adâncimi despre care vă vorbeam mai devreme. Dar, pe de altă parte, știu multe persoane pentru care interpretarea cântărilor și rostirea cuvintelor reprezintă un scop în sine, dincolo de care nu se trece.

Este nevoie de o enormă experiență de rugăciune în timpul dumnezeieștilor slujbe pentru ca acele slujbe să înceteze a exista atât înlăuntrul, cât și înafara lor, devenind astfel pur și simplu neobservate, întocmai precum peștele nu mai observă apa în care înoată. Îmi amintesc despre un bătrân diacon din Paris, Părintele Eufimie, cu care s-a întâmplat odată să cânt și să citesc la strană. Însă el a citit totul atât de repede, încât eu nu am putut prinde nici un cuvânt din ce a zis. Și, pentru că eu aveam pe atunci doar nouăsprezece ani, așa că eram nerușinat și încrezut în sine, după ce s-a sfârșit slujba, i-am spus: „Părinte Eufimie, azi mi-ați furat întreaga slujbă. Și, ce este mai rău, tu însuți nu ai avut cum să o trăiești cu adevărat, citind și cântând așa cum ai făcut-o!”. Atunci el a izbucnit în lacrimi și mi-a zis: „Iartă-mă, nu m-am gândit la tine. Dar eu m-am născut într-o familie teribil de săracă, într-un sat de oameni nevoiași. De aceea, pe când aveam șapte ani, părinții m-au dat la o mănăstire. Și iată că sunt deja șaizeci de ani de când eu aud și cânt aceste cuvinte. Știi, când văd un cuvânt, chiar și înainte de a-l rosti, e ca și cum o mână nevăzută ar atinge o coardă înlăuntru-mi și întreg sufletul meu începe să cânte!”. Atunci am înțeles că sufletul său a devenit un fel de instrument și că – asemeni unei harpe eoliene, care poate să răsune și la cea mai firavă adiere de vânt – cea mai mică atingere a acelor cuvinte îl puteau face să răspundă la ele, astfel încât acestea nici măcar nu apucau să-i treacă prin minte, prin inimă sau prin conștiință. Aceste cuvinte deveniseră deja o melodie pentru el, o experiență religioasă. Dar, pentru a ajunge acolo, trebuie să devenim întocmai ca acel bătrân, Părintele Eufimie, de care oamenii râdeau pentru că își pierduse vocea din cauza că bea prea mult și care nu ieșea în evidență cu nimic, dar întregul său suflet cânta înaintea lui Dumnezeu.

Fie ca Domnul să ne dăruiască tuturor aceasta!

Așadar, dacă măcar ceva din ce v-am spus îi va fi cuiva de folos – e minunat!

(traducerea cuvintelor Sfântului Antonie de Suroj a fost realizată de Olga Bersan)