Efremia,
de mai multă vreme mă gândesc la felul în care filmele science-fiction sunt primite de cei care le vizionează și nu pot să nu mă uimesc cum privitorul, încă de la început, întocmai ca într-un act de credință, acordă o anumită veridicitate „realității” pe care filmul o înfățișează.
În lungmetrajul science-fiction Matrix (1999), la minutul 125, Neo – personajul central al filmului – oprește, printr-un simplu gest al mâinii, douăsprezece gloanțe ațintite asupra lui de către trei trăgători, care își folosesc pistoalele pentru a-și lichida adversarul. În continuarea acestei serii de filme, în Matrix Reloaded (2004), la minutul 76, același Neo, oprește, tot cu un gest al mâinii, mai mult de trei sute de gloanțe trase asupra lui de șase trăgători în rafalele de foc automat ale mitralierelor. În ambele secvențe, gloanțele înaintează și se opresc pe traiectoria lor, rămânând suspendate în aer și sfidând gravitația, însă neatingându-l și nevătămându-l în nici un fel pe Neo. După un moment de liniște – asemănător unui răgaz de contemplație – în care gloanțele s-au oprit și „plutesc” îndreptate către acest personaj, printr-un gest, el le „permite” să reintre în puterea gravitației și acestea cad la pământ, dinaintea lui.
Deoarece Matrix este o creație science-fiction, în legile realității fizice în care trăim, „super-puterea” lui Neo de a opri gloanțele nu are nici o însemnătate practică, pentru că știm că supraviețuirea unui om e foarte puțin probabilă dacă e îndreptată asupra lui o rafală la foc automat. Însă, dacă luăm aminte la aceste secvențe de film și cumpănim care ar putea fi nevoia profundă ce a mijlocit crearea acestor scene, ni se poate deschide un alt făgaș de înțelegere. Setea adâncă din aceste cadre cinematografice este izvorâtă din dorința neostoită a omului de a birui definitiv moartea.
Pentru că am făcut câțiva ani de școală militară, nu pot să nu-mi aduc aminte de sfatul unui ofițer instructor care, la tragerile din poligon, ne spunea cum observase din propria experiență că, atunci când considera țeava armei (fie pistol, pistol-mitralieră, mitralieră cu afet sau pușcă cu lunetă) ca pe o prelungire a degetului său arătător, rezultatele sale la trageri erau mult mai bune. În aceeași situație m-am aflat și eu, iar de atunci am rămas cu acest gând – anume că glonțul poate deveni o prelungire ucigașă a degetului arătător al celui care trage cu arma.
Puterea prin care glonțul penetrează corpul uman se datorează atât energiei cu care el înaintează pe traiectorie, cât și formei ascuțite și densității metalului din care e alcătuit, densitate care este considerabil mai mare decât cea a trupului omenesc țintă. Aceeași lege fizică stăpânește și când sunt folosite în același scop cuțitul, săgeata, sulița sau… pironul. Când Domnul Hristos a fost țintuit pe Cruce cu piroanele, a deschis brațele Sale și S-a supus până în sfârșit gândului ucigaș al omului, murind El Însuși ca să înghită și să mistuie moartea noastră, a tuturor. Însă, în negrăita Sa smerenie, cunoscând cugetul ucigaș de frate din firea omenească, a potolit această foame și sete, dând spre mâncare și băutură Trupul și Sângele Său de Dumnezeu și Om tuturor celor care s-au făcut părtași cu Cain prin gând, cuvânt sau faptă.
Aceeași legitate, prin care un corp ascuțit și dur ce are o densitate ridicată, penetrează un corp mai moale și cu o densitate mai scăzută, este întrebuințată și la săvârșirea Jertfei nesângeroase. La Proscomidie, preotul taie cu copia – un cuțitaș ascuțit din metal, cu vârf triunghiular, asemenea unei sulițe – părticele din prescură (o pâine) care, alături de vin, sunt afierosite spre a se preface în Trupul și Sângele Domnului în vremea Sfintei Liturghii. Nu e deloc de mirare că pâinea făcută în mod tradițional are o densitate asemănătoare cu cea a corpului uman.
Dacă apăsăm pe trăgaciul gândurilor ucigătoare de frate, Cel Ce le „încasează” este nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu făcut Om, Care, întru dragostea Sa veșnică, nu se mai desparte de nici un ipostas al firii omenești. Și, tocmai ca să tămăduiască gândul nostru ucigaș, El ne dăruiește Trupul și Sângele Său de Om adevărat Care a murit și a înviat, și care stă deopotrivă ca mărturie și spovedanie a cugetului nostru neiubitor și ucigaș de frate.
Puterea dragostei și a smereniei lui Hristos biruiește toate legile fizice, dar nu suspendându-le sau punându-Se deasupra lor, ci luându-le pe toate ale noastre asupra Sa și pătimind în lumea aceasta, a cărei cădere fiecare dintre noi o înmulțim în fiecare clipă.
Domnul Hristos nu este un „super-erou”, ci un Om smerit, Care S-a lăsat atât de jos încât a luat deplin asupra Sa moartea noastră, a tuturor. Iar înviind, ne-a arătat că a biruit „gloanțele” uciderii de frate ale întregii omeniri din toate timpurile și din toate locurile.
Trăgaciul și toate ascuțișurile morții au fost înghițite de lumina Învierii.
Așadar, dacă dorești, Îl poți vedea oricând pe Hristos Dumnezeu dacă vei urma smereniei și dragostei cu care El îmbrățișează neîncetat moartea din întreaga fire omenească.
†
Deschizând pe Cruce brațele Tale, Te-ai lăsat străpuns de piroanele rânduite celor răstigniți, Preablândule Hristoase, și, murind precum orișicare pământean, ca un Dumnezeu și Om Te-ai pogorât la iad, spulberând prin smerenia Ta puterea morții și a diavolului. Pogoară slava Învierii Tale și asupra mea, a celui ce sălășluiesc în bezna cugetului trupesc și materialnic, ca astfel să mi se deschidă și mie făgașul și calea recunoștinței și a lacrimilor de pocăință.
