Efremia,
de câteva ori mi s-a întâmplat ca, trecând prin centrul orașului, să mă întâlnesc cu umbra mare și grabnic mișcătoare a avioanelor care aterizau sau decolau de pe aeroportul aflat la marginea urbei noastre. Având în vedere că centrul orașului se află pe linia de aterizare și decolare a avioanelor de pasageri, posibilitatea de a te întâlni cu umbra unui avion, cu sunetul puternic și specific ce o însoțește de obicei, a devenit ceva destul de obișnuit.
Cu câteva zile în urmă, mă aflam pe stradă și, nimerindu-mă chiar sub umbra unui avion ce decola, am ridicat iute ochii spre cer. Impresia puternică dată de avionul conturat de razele soarelui a fost sporită de sunetul pătrunzător al motoarelor lui.
De îndată mi-am adus aminte de lungmetrajul lui Andrei Tarkovski – Copilăria lui Ivan – și de felul în care acest genial și insuflat regizor înfățișează taina zborului. La minutul 59 din film, ne este dat să vedem un bombardament aerian asupra unui cimitir… în care tranșeele sunt amestecate cu mormintele. Întreaga pătimire a celor petrecute în urma căderii bombelor e, parcă, sorbită de puterea unei cruci din fier forjat, pe care Tarkovski o surprinde cum se apleacă înspre partea dreaptă și rămâne astfel, strălucind în razele soarelui după ce fumul din urma bombardamentului s-a împrăștiat.
Cu discreția și finețea celui care slujește rațiunile dumnezeiești din zidire și făpturi, Tarkovski ne lasă să deslușim în continuare – la minutul 83 – ce s-a întâmplat cu unul dintre avioanele inamice, mijlocindu-ne aceeași perspectivă iconică asupra lucrurilor. Pe unul dintre malurile râului care despărțea cele două tabere adverse, se afla înfipt un avion de vânătoare ce fusese doborât și se prăbușise, rămânând, pare-se, fără aripa dreaptă. Singura lumină din acest cadru este cea dată de o rachetă de semnalizare în picaj, a cărei strălucire este fulgurantă.
Întâia numire pe care a primit-o avionul este cea de „aeroplan” și aceasta i-a fost atribuită de către sculptorul și pionierul într-ale aviației Joseph Pline, denumirea având sorginte în greaca veche și fiind obținută din cuvântul compus aero + planos, care înseamnă „rătăcire în aer”. Înainte de Primul Război Mondial, termenul de aeroplan a fost treptat înlocuit cu cel de avion, care provine din latinescul avis (pasăre) + -on. Oarecum, prin această denumire, s-a scos în evidență că zborul omului cu avionul nu mai este doar o încercare și o rătăcire prin aer, ci el poate zbura pe distanțe lungi sau foarte lungi, asemenea unei păsări.
După definiția din dicționar, o pană este fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la realizarea zborului. Aceasta e compusă dintr-un cotor tubular, pe care, în lateral, sunt așezate simetric, de o parte și de alta, ramificații pufoase. La fel ca părul și unghiile umane, penele sunt alcătuite din cheratină, care este o proteină fibroasă.
Ramificațiile pufoase care alcătuiesc structura penei sunt numite științific barbule, iar firișoarele dispuse pe barbule sunt întrețesute sau încrucișate cu cele ale barbulelor alăturate. Astfel se creează structura ușoară, compactă și funcțională a penei, care, dimpreună cu întreg penajul păsării, îi mijlocesc acesteia capacitatea de a zbura.
Pană văzută la microscop
Privind la felul în care sunt alcătuite în general penele mari, putem vedea că ele au trei niveluri de ramificare, iar firișoarele de la ultimul nivel au capătul despărțit în trei, acestea încrucișându-se cu firișoarele barbulelor vecine. Întreita încrucișare din structura penelor este o șoaptă tainică a faptului că însăși Crucea a fost dăruită lumii prin lucrarea Preasfintei Treimi, Cea Care a plăsmuit fiecare făptură, dăruindu-i viață. De altfel, însăși pana, întocmai ca și pomul, este o icoană a Crucii, pecetea lor cea tainică fiind mărturisirea morții și a Învierii Domnului Hristos. Dar observarea și simțirea acestor realități se face prin lucrarea și cu măsura gingășiei harului Sfântului Duh.
Astfel privind lumea înconjurătoare, atât pana, cât și pasărea, sau imitația ei de către om – avionul – rămân icoane tainice ale Crucii pe care Hristos Dumnezeu a săvârșit plinirea rugăciunii Sale pentru întreaga fire omenească. Neasemuita Sa dragoste – mărturisită deplin pe Cruce – ne-a alcătuit pe fiecare dintre noi din nimic, după sfatul cel dintru început pentru Om al Preasfintei Treimi.
Îmbrățișarea în rugăciune este zborul desăvârșit al inimii.
Așadar, dacă dorești, oricând ți-e dat să vezi o pană, o pasăre sau un avion, poți întraripa cugetul și simțirile tale spre a îmbrățișa întreaga fire omenească în zborul rugăciunii, prin care toți suntem uniți întru Una, prin lucrarea Duhului Sfânt.
†
Doamne Iisuse Hristoase, Tu ești Cel Care Ți-ai deschis brațele pe Cruce și ne-ai cuprins pe toți în îmbrățișarea dragostei Tale, așteptându-ne pe fiecare să ne trezim din somnul propriilor minciuni, învârtoșări și îndărătnicii. Înfășoară în giulgiuri și lacrimi viețile noastre moarte și pustiite, ca, dăruindu-Ți noi deplin moartea noastră lăuntrică, să dobândim mila și îmbrățișarea Ta de Dumnezeu și Om, prin care pe fiecare om îl întâmpini cu darul Învierii Tale din morți.
