Efremia,
blocul de locuințe în care am copilărit se afla pe o alee care era mărginită de un rând de 49 de pini. Aceștia fuseseră plantați atât în scop decorativ și ca perdea vizuală, cât și pentru a stabiliza panta din vecinătatea aleii. Nu știu prin ce împrejurare, în dreptul blocului nostru, lungul șir de pini a fost întrerupt prin sădirea unui mesteacăn. Se pare că acest puiet era de o seamă cu pinii și au crescut dimpreună mai bine de 30 de ani, până când, în timpul unei furtuni puternice, tulpina mesteacănului s-a frânt și a căzut pe un automobil parcat sub el. După acest eveniment, copacul a fost tăiat definitiv pentru a fi evitată probabilitatea unui alt accident. Dar, atât cât s-a aflat pe marginea aleii, mesteacănul avea o frumusețe cu totul aparte, mai ales toamna, când frunzele i se îngălbeneau și era cuprins de lumina blândă a după amiezii. Trunchiul său alb, vertical, brăzdat de striațiile orizontale ale scoarței, dar și frunzele mici ce se aflau, parcă, în permanentă mișcare, atrăgeau privirea asupra mesteacănului împodobit cu strălucirea și grația picturală a crengilor sale.
Într-un sfârșit de toamnă, după o ploaie care a durat câteva zile, am ieșit să fac fotografii și am ajuns lângă mesteacăn. Jos, pe asfalt, o baltă mare se strânsese din apele aduse de ploile stăruitoare ce spălaseră aleile din împrejurimi. În luciul apei, se oglindea pașnic mesteacănul cu scoarța sa albă, luminată de razele soarelui. Am făcut o fotografie a acestei oglindiri, în care ramurile copacului deveniseră, parcă, niște dalbe rădăcini ce își căutau obârșia în cer. Dar, pentru că în cadrul fotografic se afla și capacul canalizării apei menajere, mi-a venit gândul că și întreaga rețea de drenare a apelor murdare este ramificată asemenea unui arbore, în care, însă, nu curge o sevă a vieții, ci apele care sunt uzate prin feluritele întrebuințări necesare nevoilor omenești. Toată această ramificare a canalizării este tăinuită de la ochii oamenilor și fie e ascunsă în firide special amenajate (în locuințe), fie îngropată în pământ (la exterior) pentru a fi drenată spre locul de reciclare. Întregul arbore al ramificațiilor canalizării ne slujește tăcut și smerit pe toți, îndepărtând de la noi toată mizeria și necurăția.
„Înrudirea” canalizării cu lumea vegetală este adeverită de cuvântul canal ce provine, la noi, din franceză, având la bază latinescul cannalis, care, la rândul său, își are originea în cuvântul canna din greaca veche și înseamnă trestie, stuf. E posibil ca tulpinile tubulare ale acestor plante să fi fost folosite întâia oară pentru a transporta un șuvoi de apă în împrejurimile sălașului omenesc.
Însă acest arbore nevăzut al canalizării – atât de trebuincios în viața de la oraș – este și o icoană a lucrării de curățire, pe care Hristos Domnul o dăruiește întregii firi omenești. Făcându-Se Om deplin și rămânând Dumnezeu desăvârșit, Fiul Tatălui a luat asupra Sa toate pătimirile omenești, purtându-ne de grijă întru toate. Dar, după cum cele dinafară le închipuie tainic pe cele dinăuntru (Luca 11, 38-41), așa și Fiul lui Dumnezeu, luând asupra Sa toate necurățiile, fărădelegile, bezna și moartea noastră lăuntrică, S-a pogorât la iad ca, prin lumina cea preacurată a Învierii Sale, să potopească toate dedesubturile și stăpâniile morții și ale stricăciunii.
El și numai El ne poate dărui atât apa ce ne spală mâinile, cât și apa care ne spală ochii inimii.
Așadar, dacă dorești, atunci când vezi un arbore, poți să-ți aduci aminte că, așa cum seva și viața dintru el purcede din adâncurile pământului, tot astfel și seva inimii – lacrimile – ne curățesc prin vederea Celui Care S-a pogorât la iad, biruind bezna și necurăția morții.
†
Batjocură și lepădătură ai fost în această lume pentru cei care nu puteau suferi dumnezeirea Ta, Preablândule Hristoase, pentru aceea Te-au și omorât ca pe un tâlhar nemernic, socotind că biruința lor s-a arătat a fi deplină prin moartea Ta cea de ocară. Dar Tu, ca un Dumnezeu adevărat și Om adevărat, cu dragostea cea atotcuprinzătoare, Te-ai pogorât în temnițele iadului și i-ai umplut de blândețea și pacea Învierii Tale pe toți cei care suspinau nemângâiați, bineștiind că nu stă în puterile omului a birui moartea și stricăciunea.
