Efremia,
în partea de sud a orașului Torino, în suburbia Sassi, se află una dintre colinele care împrejmuiesc metropola, fiind numită Superga. Diferența de nivel dintre vârful acestei coline și poalele ei este ca la 450 de metri, iar dacă ajungi pe creastă, în deschiderea panoramică de acolo, poți cuprinde cu privirea întreg orașul situat pe valea râului Po. Sus, pe acest deal, la începutul veacului al XVIII-lea, a fost construită o biserică romano-catolică în stil baroc. Când am ajuns acolo cu câțiva prieteni, biserica se afla în lucrări de întreținere sau restaurare, nefiind accesibilă, însă oricum mersesem la Superga pentru punctul de belvedere de pe creastă, de unde se vede până la Alpi.
Colina Superga într-o fotografie de la finele veacului al XIX-lea
Calea de acces spre vârful colinei este fie pe un sinuos drum asfaltat, fie pe o linie de tramvai cu cremalieră, care mijlocește o călătorie cu un farmec aparte, întinsă pe o distanță de trei kilometri parcurși în douăzeci de minute, cu trecerea prin două tunele. Linia a fost dată în folosință în anul 1884, de atunci fiind întrebuințate felurite tipuri de sisteme de tractare și de motorizare pentru deplasarea acestui tramvai. Însă, indiferent dacă de-a lungul timpului motorul folosit pentru deplasarea tramvaiului a fost pe aburi sau electric, cremaliera a rămas o constantă a acestui traseu, care astăzi poartă numărul 79 în rețeaua de transport torineză.
Pentru mine, cremaliera era o curiozitate tehnică, deoarece știam doar din auzite despre ea și eram nerăbdător să văd atât cum funcționează dar, deopotrivă, și cum se aude.
Cremaliera este, în fapt, a treia șină, situată la mijlocul distanței dintre șinele pe care înaintează roțile tramvaiului. Ea e o șină dințată, în care se angrenează roata dințată cuplată la motorul responsabil de deplasarea mijlocului de transport, fapt care dă posibilitatea tramvaiului să urce sau să coboare fără dificultate pante mari. De altfel, la penultima stație – Pian Gambino – panta ajunge la 20%, iar acest lucru a necesitat ca inclusiv peronul să fie făcut în trepte care să urmeze înclinația mare a terenului.
Linia de tramvai cu cremalieră, văzută de pe peronul în trepte al stației Pian Gambino
Când am sosit în stația Sassi pentru a urca pe Superga, aveam de așteptat ceva vreme până la pornirea următoarei curse, așa că ne-am hotărât cu toții să cumpărăm și să mâncăm niște struguri. Cu ciorchinele în mână, m-am tot plimbat pe lângă șine pentru a observa mai atent cum anume sunt făcute și îmbinate atât șinele, cât și cremaliera.
După ce ne-am luat locul în tramvaiul 79, afară deja se înnorase, iar ultima parte din călătoria noastră, de după Pian Gambino, a fost însoțită de o ploaie torențială de vară, care a făcut și mai pitoresc traseul, deoarece a redus foarte mult vizibilitatea. Dar, în ropotele ploii, sunetul puternic al roților pe șine, al cremalierei și al motorului se întrețeseau într-o sonoritate oarecum muzicală. Mi-am adus aminte de drezina din filmul Stalker (1979) al lui Andrei Tarkovski, în care Călăuza îi strecoară în Zonă, cu ajutorul acestei mașinării, pe cei doi care doreau să ajungă acolo: Profesorul și Scriitorul. Într-unul dintre interviuri, Eduard Artemiev – compozitorul uimitoarei muzici prezente în coloana sonoră a acestui film – mărturisește că, pentru fragmentul muzical din scena cu drezina, Tarkovski l-a întrebat dacă a simțit vreodată că se aude o oarecare muzică atunci când trece un tren. Artemiev avusese și el acest simțământ și îi era cunoscută grația șoptită a acestei sonorități, iar ceea ce a compus pentru fragmentul călătoriei cu drezina este pe măsura intuiției sale creatoare; el face treptat întrețeserea dintre bătăile roților la îmbinarea șinelor cu muzica propriu-zisă, înglobându-le sunetul în sonoritățile cu inflexiuni și reverberații metalice.
Sunetul și muzica drezinei care duce în Zonă (Stalker – minutul 35 – versiunea audio 5.1)
Aș spune despre aceste curgeri muzicale că sunt un tainic cântec al mărginirii, al limitei și al pasului mărunt, singurul care îi este omului întotdeauna la îndemână, aceasta dacă vrea să intre în tărâmul modestiei, al smereniei.
Când am ajuns sus, pe culmea de la Superga, încă turna cu găleata, iar vizibilitatea era foarte redusă și nu cred că se distingea oarece mai departe de câțiva zeci de metri. Ne-am adăpostit în gară dimpreună cu toți călătorii din tramvai și, abia după ce ploaia s-a oprit, ne-am răsfirat pe culmea unde domnea impozanta bazilică ctitorită de familia Savoya. Cu toate că venisem pentru a vedea orașul de la acest punct de belvedere, vaporii cețoși înconjurau Superga, zădărnicind silențios toate eforturile noastre.
După o plimbare seacă prin ceața din preajma edificiilor de pe culme, ne-am retras resemnați la un bistrou din vecinătatea gării pentru a aștepta sosirea următoarei curse a tramvaiului. Dar, stând acolo, mai trăgeam din când în când cu ochiul la mesele și scaunele metalice de pe terasă, care se umpluseră de revărsările ploii. După vreo zece minute petrecute în local, am băgat cu toții de seamă cum ceața începe să se ridice și mult dorita panoramă se deschide în razele soarelui de după amiază. Se vedea acum întregul Torino, precum și vârfurile Alpilor din depărtare, cuprinse de gulerele luminoase ale norilor.
Am pus strugurele ce îmi mai rămăsese pe o masă ce devenise asemenea unei oglinzi prin apa ce se odihnea pe ea. Și de această dată, aparatul de fotografiat și-a împlinit tăcut datoria.
Revenind în gară pentru a coborî cu tramvaiul la Sassi, m-am uitat la cremalieră și am văzut că înălțimea și pasul dinților nu este mai mare decât înălțimea unei boabe mari de strugure. Așa că am mâncat, rând pe rând, fiecare boabă care îmi mai rămăsese din ciorchine. Toți acești dinți ai cremalierei desfășurate pe o lungime de mai bine de trei kilometri și toate aceste boabe de strugure se împărțeau, dar nu se despărțeau, rămânând asemenea întreolaltă prin firea, prin natura lor. Și una, și alta, ajută a înțelege cât suntem de mici și de ce lucruri minuscule avem nevoie pentru a înainta, pentru a urca, pentru a fi vii. Ca un Dumnezeu și Om, Hristos Domnul știe cât de puțin ne este de trebuință atunci când suntem cu luare aminte la măsura gurii noastre, și nu la cea a ambițiilor pe care le avem.
Trupul lui Hristos se împarte fără a se despărți, fiind Trupul Celui Ce Este.
Așadar, dacă dorești, în tăcere și cu bucurie, poți primi părticica dăruită ție de Cel Care, întru Sine, unește în chip desăvârșit firea omenească cea Una.
†
Înfricoșătoare a fost, printre oameni, singurătatea Ta, când ai trăit în acest veac, Hristoase Dumnezeule, căci nu era cine să priceapă adâncurile fără seamăn ale graiurilor Tale, pentru aceea ai și fost omorât ca un tâlhar și cel de pe urmă dintre oameni. Însă Tu neîncetat erai cu Tatăl și cu Duhul, săvârșindu-le pe cele dumnezeiești ale ascultării, spre a ne scoate din moarte și stricăciune pe noi, cei care Te-am sfârtecat și omorât cu ascuțișurile răutății noastre. Și, mai presus de orice cuget omenesc, plecându-Ți capul pe Cruce, ne-ai păzit întru iubirea Ta, arătându-ne deplina măsură a dragostei pentru vrăjmași și dăruindu-ne Învierea și plinătatea cunoștinței prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Tău.
