[15] Ochelari vs. breakdance

Efremia,

într-o dimineață călduroasă și senină de vară, am pornit cu calul și căruța să aduc niște fân pe care, în urmă cu vreo câteva zile, îl adunasem în bodi (clăi) împreună cu bunica și un văr. Acest fân era parte din nutrețul pe care buna îl dădea oilor peste iarnă, pe lângă juptii de tulei de cucuruz (legăturile de tulpini uscate de porumb). Atelajul îl luasem împrumut de la unchiul meu, iar pe iapă o știam cât e de vânjoasă de când arasem prima dată cu ea. Unchiul m-a avertizat că iapa e sperioasă, iar pe drum se teme mai ales de mașinile mari, și m-a îndemnat ca, atunci când trece vreun camion sau autobuz, să o țin bine de hățuri. Știind firea iepei, atunci când avea de făcut vreun drum cu căruța pe șosea, unchiul îi punea calului obloane – niște bucăți pătrate din piele, cusute de ham în dreptul ochilor animalului și care, aflându-se acolo, nu-i permiteau să vadă decât înainte. Aceste obloane sunt definite drept ochelari la cai – un termen care a fost consemnat ca regionalism (Micul dicționar academic, 2010).

Odată ce am încărcat toți bodii împreună cu un văr de-al meu, ne-am urcat amândoi în căruță pe fân și am pornit spre casă, ieșind de pe drumul de câmp în șoseaua județeană. După o scurtă distanță parcursă, din sensul opus s-a apropiat de noi un camion de mare tonaj. Iapa s-a speriat la vederea lui și am tras căruța pe dreapta, dar ea nu s-a oprit pe marginea drumului, ci ne-a dus până în șanț. Am așteptat să treacă acel camion, apoi i-am dat hățurile vărului meu și am coborât, luând iapa de căpăstru și scoțând încet căruța din șanț. Am mers o vreme alături de cal, iar după ce am simțit că s-a liniștit, am urcat înapoi în căruță și nu ne-am mai oprit până la șura bunicii, unde am descărcat fânul.

Nu numai oamenii, ci se pare că și animalele au nevoie, îndeobște, să vadă lucruri familiare, deoarece ele sunt predictibile și lipsite de pericol. Unii ar putea numi aceasta autoeducare și adaptare, însă tind să cred că, într-o anumită măsură, este vorba și de formatare, iar la făpturile cu conștiință – și de autoformatare.

În acest sens, îți voi povesti o altă întâmplare, la care am fost martor acum nouă ani și care mi-a dat mult de gândit. Mă aflam în gara din orașul nostru și o așteptam pe mama, care se întorcea de la familia surorii mele, ce locuia la mulți kilometri depărtare. Trenul avea întârziere mare și, pentru că afară era frig, am așteptat în interiorul gării – în sala centrală, unde se află ghișeele și tabela cu mersul trenurilor. În gară, se aflau mai mulți oameni care așteptau liniștiți sosirea vreunui tren. La un moment dat, s-a auzit o sonerie de telefon, din aceea „clasică”, de pe vremea telefoanelor fixe. Sunetul era foarte puternic și a stârnit zâmbetul celor din gară, așa încât toți urmăreau amuzați să vadă cine va fi cel care va răspunde la acest apel. Telefonul a sunat insistent de mai multe ori și, la un moment dat, un bătrânel într-un pardesiu bej s-a aplecat spre sacoșa lui, apoi, deschizându-i fermoarul, a scos un telefon fix vișiniu, a ridicat receptorul și a început să vorbească. Nu a fost o convorbire telegrafică, ci a durat ca la un sfert de oră, în care și-a descris călătoria și a dat detaliile orei la care va ajunge acasă.

Mă aflam la câțiva metri de acest moșuleț și, din ce mi-am dat seama, era hipoacuzic, deoarece vorbea foarte tare, iar vocea feminină care îi răspundea – probabil soția – se auzea de asemenea puternic. Convorbirea aceasta nu era o iluzie – acest om chiar vorbea de pe telefonul lui „fix” ca și de pe un telefon mobil. Oamenii din gară se uitau uimiți la bătrânel, iar unii chiar au pufnit în râs. La un moment dat, am crezut că totul e o înscenare gen „Camera ascunsă”, care era pe atunci în vogă. Însă, cum bătrânul ținea corpul telefonului în palmă și receptorul la ureche, am putut băga de seamă că, sub telefon, era atașat ceva mai mărișor și se vedeau și niște fire de sârmă subțire. Am bănuit că, printr-o oarecare joncțiune electronică, ar fi conectat telefonul său mobil la cel fix și astfel putea să vorbească „în stilul clasic”.

Moșul acesta și-a încheiat convorbirea pentru că îi sosise trenul și a plecat spre peron la fel de firesc precum vorbise și la telefon. El nu făcea parte nici din epoca telefoanelor fixe, nici din cea dumb-phone cu taste, și nici din cea smart-phone cu touch screen. Axat pe funcționalitate și pe ceea ce putea face cu priceperea lui, moșulețul își crease propria variantă de telefon și propria paradigmă. M-a odihnit mult libertatea sa interioară și, cu proxima ocazie, am povestit câtorva persoane întâmplarea din gară. Spre mirarea mea, câțiva dintre interlocutori mi-au spus că sunt mincinos – și fie mi-au zis aceasta într-un mod diplomatic, fie pe de-a dreptul.

Această opoziție, ivită din incapacitatea de a accepta o altă abordare a realității decât cea oferită de un inconștient status-quo colectiv, m-a determinat să întreb un specialist – un inginer electronist cu mare experiență, care ajunsese la vârsta pensionării – dacă este posibilă realizarea unui astfel de dispozitiv prin combinarea dintre un telefon fix și unul mobil cu taste. Răspunsul lui a fost fără echivoc, spunându-mi că așa ceva poate fi realizat și de către un electronist amator cu cunoștințe medii în domeniu. Mai mult, acest inginer mi-a spus că există pe piață și telefoane fixe cu cartelă sim, care, practic, sunt telefoane mobile, dar totodată sunt staționare, pentru că au nevoie de o sursă de curent. Aflând acest lucru, am căutat un model care să îmi placă și l-am cumpărat, atât pentru a nu uita frumoasa întâmplare din gară, cât și pentru a avea mai puține radiații în preajmă. Din când în când, se întâmplă să îi mai introduc cartela sim și să vorbesc la telefon „în stilul clasic”.

 

 

Proverbul românesc „Prietenul la nevoie se cunoaște” are și o variantă hazlie, însă la fel de adevărată: „Prietenul anevoie se cunoaște”, pentru că adâncurile sufletului uman rămân cunoscute doar conștiinței fiecăruia și privirii dumnezeiești.

Perioada adolescenței a fost pentru mine una apăsătoare, fiind însoțită, ca de un înger întunecat, de gândul sinuciderii. Între lucrurile care m-au ținut în viață, s-au numărat lectura cărților, muzica electronică și clasică – în special cea a lui Bach – dar și breakdance-ul. Nu era cel în forma acrobatică – care, din 2018, a intrat în pleiada sporturilor olimpice – ci cel accesibil tuturor, bazat pe glisări prelungite ale picioarelor, precum și pe ondulări sau mișcări sacadate, robotice ale membrelor și întregului corp. În starea sufletească în care mă aflam atunci, toate aceste mișcări îmi făceau bine și îmi risipeau, pentru o scurtă vreme, durerea lăuntrică omniprezentă. Știam că unii adulți, care vedeau cum dansam breakdance, îmi catalogau „scălâmbăiala” ca venită de la cineva „dus cu capul”, însă și eu, la rândul meu, îi consideram pe sărmanii adulți niște „ratați de proporții cosmice”, de vreme ce nu aveau nici un răspuns în fața morții, ci doar purtau o mască hidoasă, prin care se arătau ca unii care știu de ce au venit pe această lume și care este menirea lor aici.

De multe ori îmi perfecționam în oglindă fie mișcările sinuoase, fie cele robotice, sau glisările picioarelor și, observându-mi atent contorsionările trupului ori fragmentarea mișcărilor, nu am putut să nu remarc faptul că multe din posturi erau foarte asemănătoare cu cele ale unor persoane cu deficiențe motrice majore. În cele din urmă, am înțeles că muzica pe care o foloseam pentru breakdance era asemenea unui fluid ce ajuta trupul, dându-i posibilitatea să somatizeze și să exprime nesfârșita durere și fragmentare lăuntrică. Astăzi, sunt încredințat că toate acele întrupări fragmentate și dureroase ale mișcărilor erau o spovedanie mută și surdă, ce striga durerea lăuntrică prin care sufletul a fost măcelărit și schingiuit de o cunoștință fără Dumnezeu, de care întregul sistem social și educațional a fost, este și va rămâne înțesat peste măsură.

Aflându-ne azi la prăznuirea sfântului tău Acoperământ, îți mulțumesc, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, că tu ești cea care m-ai ocrotit neîncetat și nu ai îngăduit să jertfesc viața mea satanei prin sinucidere, zădărnicind, cu preaputernica ta eleganță, gingășie și dragoste, toate tentativele mele de suicid și toată lucrătura drăcească din spatele lor. Îți mulțumesc cu toată puterea inimii că m-ai adus la picioarele Fiului Tău și m-ai ajutat să pricep că El a luat asupra Sa toate chinurile noastre sufletești și toată suferința din lume și, cu neasemuita Sa blândețe și dragoste, a pogorât în străfundurile iadului ca un Dumnezeu adevărat și Om adevărat, sfărâmând toată puterea morții și a diavolului și dăruind oamenilor slava Învierii Sale spre veșnică luminare și înnoire.

Uneori, îmi mai aduc aminte de „schemele” pe care le făceam când dansam breakdance și le repet cu recunoștință, deoarece acum știu că, în spatele acestor mișcări, s-a ascuns atât izbăvirea mea din moarte, cât și spovedania suspinului mut și surd, acest noian de plângere lăuntrică fiindu-i pe deplin cunoscut Fiului lui Dumnezeu.

Chiar și dacă miști numai un deget, Dumnezeu-Cuvântul îl mișcă împreună cu tine.

Așadar, dacă dorești, oricând poți păși lin, alipind tălpile tale de pământ și luând aminte că acesta este o poartă a păcii, fiind întocmit, ținut în ființă și dăruit nouă prin dragostea nemărginită și necurmată a Domnului Iisus.

†

Te-ai născut din pântecele Maicii Pururea Fecioare, Mântuitorule, făcându-Te cunoscut ca un Dumnezeu adevărat și Om adevărat tuturor celor care, fiind încredințați că nu pot birui moartea cu propriile puteri, s-au îngropat întru potopul lacrimilor și al suspinărilor. Pentru aceea și plângerea inimii lor după măsura dumnezeiască a vieții nu poate fi ostoită cu jucăriile nebune și materialnice ale acestui veac, ci numai cu privirea și îmbrățișarea Ta de Fiu Unul-Născut al Tatălui, Care, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne unești pe toți întru Una spre a ne înfățișa deplin Părintelui Ceresc, Celui Ce voiește a ne sălășlui alături de Voi în vecii vecilor.