[2] Via Crea

Efremia,

în urma unei convorbiri cu tatăl tău, care trudește pentru osatura informatică a acestui site, am hotărât că voi scrie câteva articole pentru a-l continua pe cel premergător ce deschide seria TASTAturist. Îi mulțumesc tatălui tău pentru direcția de gând dată de ceea ce am grăit dimpreună.

Micile călătorii pe care ți le voi descrie nu sunt neapărat făcute „peste mări și țări”, pentru simplul fapt că Dumnezeu este pretutindeni iar Fiul Său ne-a făgăduit: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Iar aceasta este o promisiune dată de Dumnezeul făcut Om.

Cuvântul tastatură are la rădăcină italianul tastatura, derivat din tastare, acesta având la bază verbul latin taxāre, care are înțelesul primar de a simți, a atinge dintr-o dată, a mânui. Iar cuvântul turist provine din franțuzescul touriste sau italianul turista, care au la bază verbul latin tornāre, ce înseamnă a (se) întoarce, rădăcina latină stând și la obârșia cuvântului înturnare din română.

De aceea, în seria TASTAturist, năzuința este de a atinge noima adâncă a lucrurilor prin întoarcerea înlăuntru dată de rugăciune.

 

 

Mă aflam în Italia, care era atunci în perioada preelectorală și, în foarte multe locuri, erau lipite afișe pe care scria „voto a sinistra” sau „votare a sinistra”. Neștiind limba locului, m-am gândit inițial că Sinistra o fi vreo personalitate politică, dar, întrebând și cerând mai multe detalii, am aflat că, în italiană, sinistra înseamnă stânga. Am pufnit în râs când am aflat înțelesul cuvântului, deoarece, înainte de a-l cunoaște, mă gândeam că ar fi fost destul de sinistru ca oarecine să poarte numele Sinistra.

Plimbându-ne prin Torino, am remarcat că mai multe clădiri din zona centrală a orașului aveau acoperit cu arcade trotuarul din față, care, în vechime, servise ca loc de promenadă indiferent de vremea de afară. În zilele noastre, pentru a evita accidentele pietonale, sub aceste arcade este interzis mersul pe bicicletă, lucru care e semnalizat prin indicatoare rutiere. La capătul unei astfel de promenade acoperite, o mașină se izbise de stâlpul indicatorului, iar biciclistul din simbol arăta de parcă vroia să urce de-a dreptul pe arcade, aceea fiind, de altfel, singura cale de acces datorită faptului că, sub aceste arcade, era destul de aglomerat. Din această promenadă acoperită, se putea intra într-o mulțime de magazine și restaurante, acestea din urmă având mese și afară, dispuse la adăpostul arcadelor. Trecerea pe această promenadă se făcea printr-o aglomerație multicoloră și adeseori trebuia să-ți croiești drum printre scaune și mese, iar un biciclist n-ar fi avut nici cea mai mică șansă de înaintare.

Și pentru că „biciclistul” din indicatorul rutier avea direcția de înaintare de la stânga spre dreapta, i-am făcut o fotografie, fiind încredințat că nu va putea vreodată să-și depășească încadrarea în care se află. Și tocmai de aceea mi-a venit în minte cuvântul: „Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (Matei 6, 3).

 

 

Înaintând prin zarva cea pestriță a acestei lumi, bolțile preacurate ale cuvintelor Evangheliei Tale ni se fac acoperământ în trecerea noastră prin veacul pământesc, Hristoase Dumnezeule, tămăduind ochii noștri lăuntrici și deschizându-ne calea însoțirii cu Tine, Cel Care ne-ai făgăduit că vei rămâne cu noi până în sfârșit (Matei 28, 20). Cheamă-mă și trezește-mă din împrăștierea minții, Multmilostive, ca nu cumva să se prăvălească sufletul meu cu totul în umbra morții, cheltuindu-și zilele la mesele cele fără de saț ale stăpânitorului acestei lumi și întru agonisirea de lucruri grabnic stricăcioase și pieritoare.

 

 

Fiind vară, am făcut o incursiune de o zi pe riviera italiană, în Finale Ligure – un mic orășel, vestit pentru frumusețea lui și plajele sale întinse. Fiind o localitate ridicată în coasta muntelui, vechea arhitectură a clădirilor dădea un farmec aparte plimbării pe străduțele înguste. Unele căi de acces erau formate doar din scări, aceste trepte fiind de ordinul zecilor sau poate chiar al sutelor. Mi-am dorit să merg pe o asemenea uliță strâmtă și am băgat de seamă, din depărtare, cum o mamă ce-și ducea în cărucior copilul tocmai intrase pe o astfel de cale. Când am ajuns acolo și am văzut drumeagul alcătuit doar din trepte, am găsit așezat, înainte de prima scară, căruciorul pe care mama îl lăsase acolo, purtându-și pruncul în brațe până acasă.

Pe treptele împrejurărilor vieții, suntem purtați de brațele ocrotitoare ale proniei dumnezeiești și astfel călăuziți către casa cea de Sus a Împărăției Cerurilor.

 

 

Cu neasemuită purtare de grijă, alcătuiești împrejurările vieții în fiecare zi pentru toți cei care suspină după dragostea Ta, Hristoase Dumnezeule, și pe nimeni nu lași necuprins în îmbrățișarea privirii Tale făcătoare de viață. Picură curaj și bucurie în inima mea întristată, ca nu cumva să fiu prins cu totul în mrejele deznădejdii, ci, dobândind de la Tine merindea credinței, să cresc și să sporesc, urcând pe treptele nădejdii și ale dragostei, care au putere să făurească sălaș întru nemurirea Împărăției Cerurilor.

 

 

Urcând pe ulița alcătuită doar din trepte, am ajuns într-un punct în care se putea vedea peste acoperișul caselor și mi-am îndreptat privirile și aparatul de fotografiat spre largul mării. Am urcat pe acele scări și, cu cât ajungeam mai sus, cu atât țărmul și plaja se vedeau mai cuprinzător. Spre capătul uliței în trepte, aceasta era iarăși mărginită de frontoanele caselor, iar la etajul uneia dintre ele, am văzut o fereastră cu obloane deschise. Înaintea acestui geam, erau atârnate hainele albe ale unui copil, care fuseseră așezate la uscat în bătaia soarelui și a vântului.

 

 

În hainele curăției îi înveșmântezi pe toți cei care se încredințează puterii sfințitoare a Învierii Tale din morți, Hristoase Dumnezeule, și luminându-le cugetele și simțirile, le dăruiești înfierea dumnezeiască și adâncurile rugăciunii Tale din Ghetsimani. Curăță, în sângele Tău, și zdrențele de cerșetor cu care e acoperit sufletul meu, ca astfel să cunosc deopotrivă măsura amărăciunii și a stricăciunii întru care mă aflu, dar și tămăduirea și înnoirea pe care Tu le dăruiești celor ce și-au cunoscut adâncurile neputințelor și ale fărădelegilor.

 

 

După ce am coborât pe faleză, m-am plimbat de-a lungul plajei cu nisip alburiu, iar valurile mângâiau blând țărmul. La unul dintre capetele plajei, care era mai pietros, cineva lăsase câteva chifle, la care porumbeii și vrăbiile s-au adunat grabnic. Am urmărit multă vreme cum „păsările cerului” se ospătau din această masă ce le fusese dăruită, surprinzând mai multe fotografii cu ele. Între aceste zburătoare, am remarcat o vrăbiuță care, la un moment dat, a rămas singură lângă o chiflă, darul pe care îl primise fiind mai mare decât ea însăși.

 

 

Gustând în fiecare zi din bunătatea Ta cea fără de margini, uităm să mulțumim și astfel ne facem nerecunoscători față de Tine, Pâinea pogorâtă din Cer, Hristoase Dumnezeule, și socotim că toate ni se cuvin pe de-a-ntregul și de îndată. Slobozește-ne din nebunia nerecunoștinței și, tămăduind cugetul nostru trufaș, deschide-ne calea spre a înțelege adâncurile de negrăit ale smereniei Tale dumnezeiești, prin care neîncetat iei asupra Ta fărădelegile noastre și mistuiești tainic depărtarea noastră de Tatăl.

 

 

La întoarcere, am călătorit cu trenul și, cu toate că mă aflam la clasa a doua, vagonul fără compartimente era unul nou, iar dotările disponibile erau impresionante. Între acestea se număra și o jaluzea care acoperea geamurile, a cărei ridicare sau coborâre putea fi comandată de la un buton. M-am jucat de câteva ori cu această jaluzea dirijată prin servocomandă și, în cele din urmă, am lăsat-o să acopere o vreme geamul. Privind fereastra acoperită, mă gândeam că jaluzeaua este asemenea unei pleoape, despărțindu-ne privirea de ceea ce putem vedea în afară – fie lucruri, fie peisaje, fie oameni. Deoarece trenul era unul cu regim de personal, care oprea în fiecare stație, la un moment dat, a încetinit și am înțeles că s-a apropiat de o nouă gară. Am oprit pentru două trei minute acolo și, curios să văd unde suntem, am ridicat jaluzeaua de la geam și apoi am scos capul pe fereastră. Am fost surprins să aflu că ne aflam în Ceva – acesta fiind atât numele stației, cât și al localității.

Înaintea fiecărui lucru, a fiecărui „ceva”, stăm în această gară a vieții doar câteva clipe, până când, prin ultima clipire a pleoapelor, vom pleca în nemărginitul veșniciei.

 

 

În fiecare lucru și făptură zidită ai pecetluit graiurile tale dumnezeiești, Cuvinte al Tatălui, ca, prin ele, să ne chemi a împreună-grăi cu Tine și a începe să vedem întreaga fire prin lumina cea dătătoare de viață a slavei Tale. Spală ochii și inima mea cu lacrimile înnoirii lăuntrice, ca astfel să se mistuiască orice înfățișare a răului și să dobândesc noima cea adâncă a pocăinței – singura care dă pricepere adevărată și nu mai acoperă ochiul cu pleoapa morții și a orbirii sufletești.

 

 

După ce am ajuns în Torino, deja se înnoptase și, apropiindu-mă de un cinematograf, i-am remarcat reclama luminoasă, roșie, care localiza cinemaul prin cuvântul CINE. Văzând scrisul reclamei pe de-a-ndoaselea, m-am gândit că tot pe de-a-ndoaselea este și imaginea proiectată pe ecranul cinemaului, căci ea doar prin intermediul lentilelor proiectorului este întoarsă și „normalizată” pentru a fi privită de oameni. Ferestrele de lângă reclama roșie făceau același lucru prin oglindire, așa că am surprins această fotografie, gândindu-mă Cine este Cel Care a plătit cu preț de sânge mărturia Sa și la a Cărui dragoste s-a răspuns pe de-a-ndoaselea – cu ură și moarte.

 

 

Cu sângele Tău, ai cuprins moartea noastră, Hristoase Dumnezeule, neînfricoșându-Te de cugetul nostru ucigaș și pogorându-Te în moarte spre a dărui întregii firi omenești Învierea Ta. Învrednicește-mă și pe mine a primi, cu mulțumire și recunoștință, Trupul și Sângele Tău de Dumnezeu și Om, ca, prin ele înnoindu-mi-se plămada cea lăuntrică a inimii, să mă învrednicesc a le vedea pe toate noi, întru strălucirea cea pururea fiitoare a Învierii Tale din morți, care spulberă orice ascunziș și întuneric al stricăciunii.

 

 

Într-una din zilele în care mă aflam în Torino, s-a întâmplat că am mers pe o trecere de pietoni din apropierea unei intersecții. Așteptând ca semaforul să se facă verde, am văzut indicatoarele cu numele străzilor și așa am descoperit că mă aflam tocmai pe Via Crea.

Cuvântul italian via se trage din omonimul latin, care își are obârșia în proto-italicul wijā, acesta însemnând drum, cale. Crea are în italiană același înțeles ca și în română, dar deopotrivă și aceeași rădăcină latină – creāre.

Prin urmare, mă aflam pe calea, pe drumul facerii din nimic, așa că, fotografiind aceste indicatoare stradale, mi-am ascuns recunoștința printre pixelii acestor imagini.

Încă de la începuturile lor, pentru pixelii care alcătuiesc imaginile digitale și afișarea lor pe feluritele display-uri, s-a căutat forma cea mai optimizată și, trecându-se prin hexagon, romb și dreptunghi, în cele din urmă, s-a ajuns precumpănitor la pătrat ca fiind forma geometrică cea mai eficientă și mai gestionabilă.

Cuvântul pixel este atestat din 1965 și provine din limba engleză, fiind compus din pix (pics – pictures – imagini) + el (de la element). Aceste pătrățele elementare ale pixelilor adeveresc faptul că unitatea lor de bază este însăși modul în care noi percepem lumea pe axele sus-jos și stânga-dreapta. Așadar, pecetea de taină, atât a pixelilor, cât și a percepției vizuale a lumii înconjurătoare, este Crucea – singura care poate sfinți pecetea ființării tuturor făpturilor.

Cu acest gând și cu această simțire însoțindu-și percepția în lume, dar și pe toate ecranele și display-urile de azi, omul poate deveni cu adevărat creator, urmându-I Celui Care S-a răstignit pe Cruce. A via pe Cale înseamnă a crea întru puterea Crucii.

 

 

Ne vezi și ne cunoști pe fiecare dintre noi până în temelia ființării, Hristoase Dumnezeule, căci mâinile Tale preacurate au alcătuit sufletul și trupul nostru, împodobindu-ne cu pecetea chipului Preasfintei Treimi. Dăruiește inimilor noastre înțelegerea adâncului dragostei Tale, pe care ai mărturisit-o deschizându-Ți brațele pe Cruce pentru a primi omorârea noastră și astfel a Te pogorî la iad spre a nimici puterea stricăciunii și a morții. Umple de lumina Învierii întreaga noastră alcătuire și simțire, ca, strămutând viețile noastre în strălucirea cea de taină, să învățăm a suspina măcar și puțin pentru mântuirea întregii firi omenești, așa după cum Tu ai săvârșit în Ghetsimani.