Efremia,
aș vrea să-ți povestesc o întâmplare hazlie care s-a petrecut în vara aceasta. Improvizasem o instalație din țeavă de propilenă rigidă pentru a duce apa în grădină, iar la îmbinarea de la colțul traseului, am folosit un cot simplu, cu garnitură de cauciuc, ce nu era conceput pentru transportul apei sub presiune, ci pentru canalizare. Ca să mă asigur că improvizația meșterită își face treaba, am ancorat îmbinarea cu bride și am pornit apa să verific dacă e funcțional ceea ce încropisem. Totul a mers bine și am udat grădina în voie în mai multe rânduri. Dar odată, pe când udam plantele și, din neatenție, am călcat pe furtun, s-a creat presiune mare în instalație, iar îmbinarea improvizată a cedat, însă doar parțial, deschizându-se o fantă îngustă la legătura dintre cot și conductă. Și, pentru că presiunea apei era foarte mare, apa a format instantaneu o adevărată fântână arteziană, de care am „beneficiat” din plin, deoarece eram chiar în apropiere. Mai mult, am crezut că voi putea rezolva problema dacă mă voi năpusti la cotul cu pricina și voi încerca să-l îmbin din nou cu țeava. N-am reușit să refac această îmbinare, în schimb am reușit să mă „răcoresc” cu apă rece, încât hainele mele erau toate leoarcă. Dar plecând de lângă țâșnitoare, am băgat de seamă că, în particulele pulverizate de apă, razele soarelui formaseră curcubeul – fenomen similar cu cel de după ploaie, însă la scară mult mai mică.
Ar fi tot felul de factori și de indici ce atestă care este nivelul de trai oferit de o locuință, însă, în cele din urmă, acesta ar putea fi definit și de însumarea lungimii conductelor și a numărului coturilor care deservesc un spațiu de locuit, fie că e vorba de țevi de apă, de gaz, de încălzire, de canalizare sau de tubulatură pentru cablurile electrice. Toate aceste „conducte” ori ne oferă cele trebuincioase – apă, căldură, electricitate –, ori ne scapă de mizeria prisositoare.
Astăzi ne stau la dispoziție nenumărate oferte pentru concedii și vacanțe de petrecut în locuri exotice sau însorite și nu pot să nu mă întreb despre natura acestei relocări, având în vedere că, peste tot pe unde merge, omul nu face „concediu” și nu-și ia „vacanță” de la nevoile sale de bază, ca orice pământean care se află încă în puterea stricăciunii și a morții trupului. Oare chiar ar putea fi făptura omenească înnobilată de spațiul în care se relochează în „vacanță”? Sau, pur și simplu, ea e definită de ceea ce este ca persoană?
Fie că recunoaștem, fie că nu, suntem înfricoșător de dependenți de conductele din viața noastră. Iar măsura acestei dependențe o putem lesne afla văzând care este reacția noastră atunci când nu avem apă să ne spălăm, când nu avem electricitate să risipim întunericul, când nu avem căldură în miezul iernii sau când nu mai funcționează canalizarea.
Obârșia cuvintelor conductă și conduce este în latinescul con + dūcō, care înseamnă a împreună-duce, a călăuzi, a cârmui, a ghida, a arăta calea de urmat. Și unde ne conduc conductele, dacă nu către un nivel de trai ridicat? Și oare cât de sus poate fi ridicat acest nivel de trai, care într-o clipită se poate preface în pulberea pământului?
Praful și micropulberile – care se află pretutindeni în jurul nostru – sunt un semn al entropiei, al dezagregării materiei, sau altfel spus – al stricăciunii, al perisabilității. Aceste microparticule foarte ușoare sunt angrenate de curenții ascendenți în straturile superioare ale atmosferei, iar aici, vaporii de apă condensează pe ele, formând picături de ploaie, de grindină sau fulgi de nea, care, la vremea lor, se vor întoarce pe pământ. S-ar putea spune că un nor de praf, ascuns într-un nor de vapori, se poate preface într-un nor de ploaie.
Când Mântuitorul Hristos i-a luat pe ucenicii Săi Petru, Iacov și Ioan pe Tabor și le-a arătat strălucirea neasemănată a Dumnezeirii Sale, Petru i-a spus: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici; şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una” (Marcu 9, 5). După ce a grăit aceste cuvinte, Petru a primit răspuns la măsură dumnezeiască, pentru că „s-a făcut un nor care îi umbrea, iar un glas din nor a venit, zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi” (Marcu 9, 7).
Nouă nu ne este la îndemână să cunoaștem natura norului din care s-a auzit glasul Tatălui către Apostoli, însă ne este cunoscută, în parte, natura norilor ce poartă întru ei ploi sau ninsori.
Cu cât omul se mândrește și se înalță mai mult cu cugetul ori cu nivelul său de trai, cu atât devine mai stricăcios și se aseamănă mai mult cu pulberea pământului. Această pulbere a nimicniciei este angrenată de curenții părerii de sine și este dusă în înalturi, unde îngheață de frig și deznădejde în cocoțarea sa nebună. Dar Hristos, prin norul cel tainic, vine la sărmanul om și-l înveșmântează cu umezeală curățitoare, și așa îl învață să se pogoare înapoi pe pământ, asemenea unei picături de ploaie. Așa se nasc lacrimile de pocăință, cele care fac roditor pământul trupului nostru, conducându-ne la nestricăciune prin ascultarea de Fiul Tatălui. Domnul Iisus, ca un neasemuit Făurar, se tăinuiește prin negrăita Sa pogorâre în fiecare picătură de ploaie și în fiecare fulg de nea.
Smerenia dumnezeiască a lui Hristos ne așteaptă tăcută și ascunsă în toată zidirea.
Așadar, dacă dorești, atunci când plouă sau când ninge, poți întoarce fața ta spre cer și, simțind răcoarea apei pogorâte de sus, chipul tău lăuntric va fi spălat, în taină, de Cel Care S-a întrupat din Fecioară, luând asupra Sa stricăciunea firii omenești și făcându-Se Dumnezeu adevărat și Om adevărat.
†
Ca un Ziditor al tuturor celor văzute și nevăzute, ai binevoit să Te faci Om asemenea nouă, întrupându-Te din sânurile Maicii Fecioare, Hristoase Dumnezeule, ca astfel să îmbrățișezi pe de-a-ntregul viețile noastre și să ne dăruiești a vedea lumea cu ochii smereniei Tale spre a fi izbăviți așa din puterea stricăciunii care colcăie în noi și împrejurul nostru. Trimite norii ploilor de umilință în viața mea pângărită de amărăciunea deznădejdii, ca, fiind curățat de colbul multelor împătimiri pământești, să mă odihnesc sub ropotele înmiresmate ale dragostei și smereniei Tale dumnezeiești, prin care ne-ai făcut frați a Tăi și fii ai Părintelui Ceresc.
