Efremia,
s-a întâmplat că mergeam într-o vară pe trotuarul unui bulevard ce avea sub fiecare copac o bancă circulară, a cărei spetează împrejmuia florile plantate lângă tulpina arborelui. Privind aceste „bănci cu flori și copaci”, mi s-a părut că ele sunt un soi de grădini în miniatură – niște oaze de umbră și frumusețe, în care se putea odihni orice trecător obosit sau cel ce avea nevoie să-și tragă puțin răsuflarea. Fiind ora amiezii, soarele era torid și zăpușeala pe măsură. Așa că m-am apropiat de umbra unui astfel de copac cu gândul de a mă așeza puțin pe banca ce-l împrejmuia. Dar, în partea opusă a băncii, stăteau deja două persoane – un bărbat și o femeie, cărora le-am aruncat o privire prin și pe lângă copac. Și, pentru că aveam aparatul foto la mine, le-am făcut această fotografie „colegilor de bancă”. Apoi, la rândul meu, m-am așezat, gândindu-mă ce perspectivă circulară oferă banca aceea cu speteze de lemn. Stăteam cu spatele la copac și unul la altul, având arborele între noi. Uitându-mă pe ecranul aparatului foto la fotografia cu „colegii de bancă” din spatele meu, mi-a venit în minte cuvântul lui Nichita Stănescu: „Diferența dintre un om și un pom este de o literă”.
Colegii mei de bancă vorbeau într-un dialect scandinav din care nu înțelegeam nimic, ci doar le ascultam tonalitatea și muzicalitatea glasului. Vocile lor erau stinse și obosite – probabil că sufereau din pricina căldurii mediteraneene, cu care cred că nu prea erau obișnuiți.
A sta mai mulți oameni cu spatele la un arbore, pe o bancă de lemn, și privind oriunde altundeva, numai la arbore nu, mi se părea că este tocmai ceea ce facem zi de zi. Uităm ce ne umbrește și ni se risipesc privirile în depărtări de tot felul. Oare, dacă am sta îndreptați spre arbore și față către față, s-ar schimba lucrurile între noi? Nu știu. Probabil că nu. Poate de aceea și cel care a proiectat banca – vrând-nevrând – se pare că a surprins natura adevărată a lucrurilor.
După un timp, cei dintâi „colegi de bancă” s-au dus în calea lor, însă, la scurtă vreme, s-au așezat alții, care au plecat și ei la rândul lor, lăsând loc altor persoane care au venit. Într-un târziu, m-am ridicat și am pornit și eu la drum, cu gândul că nenumărați oameni se vor mai așeza și se vor odihni pe acea bancă, stând cu spatele la acel arbore.
Depărtându-mă agale, preocupat de a mai surprinde și alte fotografii, mi-am întors privirea la un moment dat și am văzut că locul meu fusese ocupat de o mamă cu doi copii – fetiță și băiat – care erau deja cocoțați cu picioarele pe bancă și se jucau cu florile ce împrejmuiau arborele umbros. M-am bucurat de priveliște și, surâzând, mi-am zis că bucuria din sufletul pruncilor are atât puterea de a schimba lumea, cât și cea de a asculta până la sfârșit tot ceea ce merită ascultat în această viață trecătoare.
E în lume un Lemn, care nu doar ne adumbrește, ci nimicește înstrăinarea și moartea dintru noi.
Așadar, dacă dorești, atunci când vrei să te adăpostești la umbra unui copac, fă-ți din frunzele lui pleoape și ascultă cum foșnetul lor îți șoptește suspinul celor petrecute oarecând sub un pom.
†
S-a dezbinat în sine firea omenească prin toate cele săvârșite fără de Dumnezeu, însă, prin brațele Crucii Tale, a fost adunată întru Una, Hristoase Dumnezeule, căci, luând asupra Ta toate voirile și alegerile noastre, ai asudat și ai lăcrimat cu sânge, înfățișându-ne pe toți dinaintea Tatălui spre a risipi despărțirea noastră de El. Primește-mă și pe mine a fi următor rugăciunilor Tale, ca, zăbovind întru mine puterea cea dumnezeiască a Numelui Tău, să încetez a mă mai ascunde în zdrențele cuvintelor mincinoase și nebunești ale îndreptățirii de sine.
