Efremia,
m-am gândit să-ți povestesc o întâmplare oarecum hazlie, care s-a petrecut în urmă cu mulți ani, pe când făceam parte dintr-o comunitate și participam la întrunirile acesteia. O porțiune a drumului de acces către locul de întâlnire al comunității trecea pe o alee, care era pavată cu piatră cubică de bazalt. Datorită faptului că în zonă apăruseră ceva probleme cu canalizarea, o parte a aleii fusese decopertată de piatra cubică – operație necesară pentru lucrările de reparație. Dar, pentru că nu intra în atribuțiunile echipei de lucru să și refacă pavajul la finalizarea intervenției, mormanul de bazalt a rămas de veghe la marginea drumului. Aleea se descompunea datorită traficului pietonal și pietrele care mărgineau golul din pavaj se deplasau de la locul lor, făcând trecerea aproape impracticabilă. Așa că, într-o zi, m-am gândit să mă îmbrac într-o veche salopetă zdrențăroasă și să merg să repar acel pavaj, care rămăsese decopertat deja mai bine de jumătate de an.
Încă nu ninsese, dar calendarul și vremea rece spuneau că acest lucru se putea întâmpla oricând – zăpada urmând să facă și mai dificil accesul pe acea alee. Așadar, mi-am luat o pereche de mănuși de lucru, dar și o căciulă și o haină mai ponosite, ca să îmi țină de cald. Piatră cu piatră, am refăcut trotuarul și eram foarte încântat că acest mod de a face puzzle era cu adevărat util și celorlalți. În timp ce lucram și eram aplecat la pământ pentru a așeza pietrele cubice pe stratul de nisip, s-a întâmplat să treacă pe lângă mine câțiva membri ai comunității, cu toate că eu venisem la o oră din zi în care nu era, de obicei, planificată nici o activitate la sediul lor. Și, chiar dacă am ales anume ora respectivă ca să nu fiu văzut de nimeni, uimirea mea a fost că acei cunoscuți treceau pe lângă mine și nu mă observau, pentru că, atât prin felul în care eram îmbrăcat, cât și prin ceea ce munceam, se pare că făceam parte din altă „categorie” de oameni.
Pe de o parte, în timpul acestei experiențe de refacere a pavajului, am putut să observ cât de mare este puterea camuflajului pe care ți-l oferă mințile celor ce, pe semne, se raportează la oameni incluzându-i în categorii. Dar, mai presus de aceasta, a fost posibilitatea de a observa în amănunțime structura și modul de alcătuire al pavajului de bazalt. Astfel, din experiență, am învățat de ce e necesar ca piatra cubică să fie pusă pe un strat de nisip tasat, acesta mijlocind atât fixarea, cât și așezarea întreolaltă a pietrelor.
Au trecut mulți ani de la această întâmplare, iar pavajul reparat atunci și-a făcut în tăcere treaba.
Îmi aduc aminte că, în copilărie, mai toate arterele centrale din orașul nostru erau pavate cu bazalt, iar trecerea mașinilor pe carosabil scotea acel sunet „tremurat”, datorat fragmentării generate de piatra cubică. Când în oraș s-au pus liniile de tramvai, eram deja adolescent și, în timpul săpăturilor pentru linii, am putut vedea, în secțiune, structura vechilor drumuri: stratul de pământ era acoperit de unul de pietriș, peste care se punea nisipul și apoi urma piatra cubică. Mai apoi, pe măsură ce drumurile s-au modernizat, a apărut și stratul de asfalt.
Mi-am amintit de acele lucruri când am făcut această fotografie – undeva în nordul țării – în care se vede cum a fost îngropat în bitum un pavaj bazaltic dimpreună cu o linie ferată de ecartament mic.
Privind secțiunea pe verticală a unui drum acoperit cu piatră cubică, putem observa că stratul superior este bazaltul, al cărui „creștet” ni se face cale, fiind șlefuit fie de pașii noștri, fie de mijloacele de transport.
Întru tăria smereniei Sale dumnezeiești, Hristos Se lasă „călcat în picioare” de căile noastre, ale tuturor, însăși aceasta fiind calea pe care a călătorit Cel Care mărturisește despre Sine că este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Poate tocmai de aceea – fiind și Calea, și Piatra cea din capul unghiului – El ne îndeamnă să ne facem casa pe tăria statornică a pietrei, pentru că „a căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă” (Matei 7, 25).
Purcezând pe calea împlinirii în faptă a graiurilor Sale, nădăjduim ca dăinuirea desăvârșită să ne fie sălașul „cubic” al Împărăției Cerurilor, despre care Sfântul Ioan Evanghelistul dă mărturie: „Și cetatea este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât și lățimea. Și a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea și lărgimea și înălțimea ei sunt deopotrivă” (Apocalipsa 21, 16).
În piatra cubică a pavajului e șoptită și unitatea de măsură a smereniei celor ce vor să fie.
Așadar, dacă dorești, observă atent cum tălpile încălțărilor ți se rod tăcut în fiecare zi, șlefuind, puțin câte puțin, calea sau Calea, pe care vei călători în această viață sau Viață.
†
Pășind neștiut alături de fiecare dintre noi, ne însoțești în căile cele vremelnice, Hristoase Dumnezeule, așteptând să putem învăța lărgirea inimii la măsură dumnezeiască, ca astfel Tu să Te oglindești și să Te odihnești întru noi, și să pricepem că orice altceva în afară de Tine nu este viață. Cheamă-mă și pe mine întru adâncul cel de negrăit al suspinului Tău din Ghetsimani și nu lăsa ca zilele să mi se risipească în depărtare de Tatăl ci, dăruindu-mi puterea graiurilor Evangheliei, învață-mă a birui moartea întru strălucirea și îmbrățișarea razelor veșnice ale Învierii Tale.
