Efremia,
astăzi vreau să-ți povestesc câte ceva despre o „întâmplare fotografică”, petrecută la lumina zilei, dinaintea ochilor mei, dar care a trecut atât de neobservată, încât eu însumi am aflat despre ea abia după lăsarea nopții.
În urmă cu mai mulți ani, la sfârșitul primăverii, într-o zi de 28 mai, am ieșit cu câțiva prieteni să facem niște frigărui într-o poiană largă și liniștită, mărginită de jur împrejur de pini. Pentru că în zilele de dinainte plouase, când am ajuns acolo, printre crengile unui pâlc de pini aflat în poiană, erau atârnate două folii de polietilenă, care probabil avuseseră menirea de umbrelă pentru cei ce se vor fi adăpostit sub ele de picăturile de ploaie. După ce am făcut frigăruile și am mâncat așezați pe iarba verde, am strâns fiecare muguri de pin pentru macerat în miere, un remediu foarte prețios în bolile respiratorii.
Când lumina blândă a după-amiezii învăluia totul, iar soarele începea parcă să ne spună că se îndreaptă tăcut către asfințit, adierea vântului a început să crească în putere, jucându-se deopotrivă cu fumul, dar și cu foliile de polietilenă agățate în crengile pinilor. La o suflare mai vijelioasă, una dintre bucățile de nailon s-a desprins dintre ramuri și a fost înălțată iar apoi purtată până la marginea poienii, unde s-a întâlnit cu crengile unui alt pin.
Apropiindu-mă de folia ce rămăsese acolo unde o găsisem la sosire, m-am gândit să o surprind în câteva fotografii, deoarece lumina soarelui trecea prin ea, alcătuind niște irizații și străluciri uimitoare. Vântul jucăuș îmi impunea să urmăresc folia în mișcarea sa zglobie. Astfel s-a întâmplat că, în câteva minute, am făcut 53 de fotografii, cea dintâi fiind realizată la 16:51:26, iar cea din urmă la 16:57:28 – după cum aveam să aflu din parametri informatici ai fișierelor. Undeva pe la mijlocul acestui răstimp, anume în cea de a 27-a fotografie din serie, la 16:54:14, am găsit această imagine:
Pentru acea fracțiune de secundă – nevăzută pentru ochi și surprinsă doar de aparatul de fotografiat setat la timp mic de expunere – o simplă folie de polietilenă, agățată drept umbrelă de crengile unui pin, s-a preschimbat în ceva ce aparține mai mult tainei decât mărginirii prin cuvânt. Abia târziu în noapte, când am descărcat fotografiile, am văzut pe monitorul calculatorului cum fusese „aranjată” de suflarea vântului acea bucată de nailon. Citind contururile acestei „rochii de lumină”, cele dintâi cuvinte care mi-au venit în minte au fost versurile lui Nichita Stănescu, prin care încheie poemul Evocare, publicat în 1979 în volumul Opere imperfecte:
Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.
Așa e toată frumusețea de taină a lumii, încremenită în clipa lui „acum și pururea” și dăinuind prin puterea cea veșnică a cuvintelor dumnezeiești, care sunt raze strălucitoare și dătătoare de viață ale Soarelui Dreptății.
Adevărata haină de lumină a făpturilor ne este nevăzută și e ascunsă în însăși ființarea lor.
Așadar, dacă dorești, întotdeauna îți poți înveșmânta viața în frumusețea cea nemuritoare a Celui prin Care toate s-au făcut și Care ne iubește mai presus de orice închipuire sau măsură pământească.
†
Cu razele cele preastrălucitoare ale Învierii Tale, ai împodobit frumusețea cea veșnică a tuturor Sfinților de peste veacuri, Hristoase Dumnezeule, pecetluind adâncurile firii cu biruința Ta asupra morții. Umple și sufletele noastre cu slava cea de necuprins a Numelui Tău, ca astfel inimile noastre să se preschimbe în izvoare pururea vii, din care se revarsă bucuria cea neasemănată a vederii feței Tale de Dumnezeu adevărat și Om adevărat.
