Efremia,
într-o toamnă, trecând pe lângă un lac ce avea în împrejurimi arțari, am văzut cum câteva din frunzele lor, purtate de vânt, poposiseră pe luciul apei. Strălucirea razelor soarelui era filtrată prin ramurile salciei de deasupra, iar jocul de sclipiri mângâiau frunzele acoperite cu o peliculă fină de apă. Revăzând această fotografie, am căutat care anume ar fi etimologia cuvântului strălucire și așa am aflat că, dimpreună cu lucire, lux și lucid, are aceeași obârșie în latinescul lūceō, care înseamnă a străluci.
Întrucât ne petreceam copilăria lângă pădure, venirea toamnei, odată cu preschimbarea veșmântului cromatic al frunzelor, ne aducea și jocuri potrivite sezonului. Pe măsură ce creșteam, multe din acele jocuri rămâneau în urmă, însă două anume mi-au rămas vii în amintire, ambele fiind legate de căderea frunzelor și de perioada gimnaziului. După cum e lesne de înțeles, îndată ce frunzele copacilor ajungeau la pământ, acestea ne erau la îndemână într-o cantitate impresionantă, așa că era musai să facem ceva nou cu ele. Terenul pădurii se afla în pantă, iar surplusul de apă din vremea ploilor săpase mai multe văioage, unele dintre ele mai line, iar altele mai adânci.
Așa se face că, într-o toamnă, ne-am hotărât cu băieții de la bloc să umplem cu frunze o văioagă mare din pădure, care avea ca la patru metri adâncime. Am ales un loc unde malurile erau mai abrupte și ne-am pus pe treabă, cantitatea de muncă fiind proporțională cu adâncimea văioagei și luându-ne o după-masă întreagă. Căram frunzele cu brațele, iar când oboseam, le împingeam cu picioarele și, puțin câte puțin, locul hotărât de noi s-a umplut în așa fel, încât cele două maluri abrupte erau ascunse vederii și acoperite cu frunze. Apoi, rând pe rând, ne luam avânt de pe maluri și ne aruncam în grămada adunată în văioagă, bucurându-ne de aterizarea lină, mijlocită de frunze. În cele din urmă, joaca s-a preschimbat într-o îngropare în frunze și numai venirea nopții ne-a împuținat veselia, împrăștiindu-ne pe la casele noastre.
În zilele ce au urmat, a plouat stăruitor și, când am revenit la locul unde adunasem frunzele, am băgat de seamă că torentul de apă purtase și împrăștiase în aval o bună parte din ele. Astfel s-a născut o altă joacă, cea a „barajelor”, în care construiam mici stăvilare din pământ amestecat cu crengi și frunze, ca astfel să oprim curgerea apei prin văioage și să facem „lacuri de acumulare”. În perioadele ploioase, de multe ori făceam aceste baraje înainte de a merge la școală – când eram de după-masă – și veneam să verificăm starea lor după ore.
Odată cu trecerea timpului, nu de puține ori m-am gândit că mai multe lucruri practice m-a învățat pădurea, decât multele cunoștințe de la școală. De pildă, acum nu îmi mai aduc aminte cum se extrage rădăcina pătrată (radicalul) dintr-un număr, însă, dacă mi s-ar cere să fac un „baraj” în pădure, l-aș putea reface cu ușurință pe cel construit din crengi împletite și căptușit cu pământ și frunze, care s-a dovedit a fi cel mai rezistent, deși pe atunci nu aveam habar că, în felul acesta, descoperisem singur cum se face o construcție cu armătură.
De-a lungul anilor, am mai făcut toamna câte un popas prin pădurea în care am petrecut multă vreme în copilărie, bucurându-mă de bogăția cromatică a frunzelor, îndeosebi a celor de arțar. Acum 25 de ani, la praznicul Sfântului Mucenic Dimitrie, am găsit sub un arțar o frunză care m-a uimit prin cromatica sa. În perioada aceea, învățam de unul singur prelucrarea imaginilor digitale, așa că, pentru a putea păstra întocmai culorile frunzei, am scanat-o și, folosind imaginea, am făcut un colaj prin multiplicarea ei. Frunza aceasta arăta precum o flacără pogorâtă de sus, iar frumusețea ei cuprindea înșiruirea de galben, oranj și roșu, care era mărginită de o ultimă fărâmă de verde.
Dacă ne este la îndemână să observăm răsăritul soarelui, îndeobște, vom vedea mai întâi că premerge o lumină roșiatică la linia orizontului, apoi urmează cea de culoarea văpăii – oranj, preschimbându-se treptat în lumină galbenă și apoi în strălucirea albă a zilei. Asemănător, dar în ordine inversă, se petrec lucrurile și la asfințit.
În chip tăcut, răsăritul și asfințitul soarelui ne grăiesc despre Răsăritul cel de Sus al Soarelui Dreptății (Luca 1, 28) și de asfințirea Sa în mormânt. Această taină ne este șoptită de soare în fiecare zi, la începutul și la sfârșitul ei, iar de către pădure – toamna, când verdele frunzei începe a se îngălbeni și a se înveșmânta cu ruginiul sângeriu. După ce ajunge pe pământ, zi după zi, frunza se îndreaptă spre culoarea lutului în care se și preface spre a deveni merinde și creștere pentru suratele ei din anul care vine.
Dacă îngropăm în frunze toate șoaptele pe care nu le știm despre frunze, vom auzi susurul lacrimilor ce spală pădurea de cioate ale pomului cunoștinței binelui și răului, și astfel setea ne va fi potolită de strălucirea focului ceresc, ce e răcoritor precum roua smereniei.
E o strălucire lăuntrică a celor lucizi să ia aminte la razele tăcute ale Răsăritului de Sus.
Așadar, dacă dorești, lasă-te cuprinsă de neasemuita lumină a cuvintelor Evangheliei, care au fost rostite de către Fiul întru puterea Duhului Sfânt și în împreună-sfătuire cu Tatăl, ca să fie foc și dar dumnezeiesc și sfințitor pentru întreaga fire omenească.
Ai născut, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, pe Soarele Dreptății și, dăruindu-I trup omenesc, El ne-a cuprins desăvârșit întru îmbrățișarea Sa de Dumnezeu și Om, luând asupra Sa toată orbirea și răutatea noastră spre a le mistui cu razele cele îmbelșugate ale Învierii Sale din morți. Pentru aceasta, cădem înaintea ta, Preacurată, și te rugăm să luminezi inimile noastre, făcându-le vrednice de a primi strălucirea cea făcătoare de viață a graiurilor Fiului tău, ca, împodobindu-le noi cu lacrimi, să odrăslească și din lăuntrul nostru Pomul Vieții cel pururea înfloritor și roditor.
