Efremia,
în urmă cu câțiva ani, s-a renovat un pod din centrul orașului nostru și, întâmplându-se să trec pe acolo într-un sfârșit de săptămână, am văzut această scară ce plutea deasupra apei și parcă nu voia să se depărteze de șantierul ce era în desfășurare. Am zăbovit o vreme pe pod, cu nădejdea că scara va fi angrenată de cursul apei, însă ea se afla într-un loc în care nu ajungeau curenții ce ar fi putut-o lua în aval. După o vreme, a pornit ploaia și oglinda apei a început să poarte urmele pașilor delicați ai picăturilor venite de sus. Tăcut și la locul lui, podul mijlocea înaintarea pe orizontală, fiind ca o treaptă peste apă, iar scara dăruia înaintarea pe verticală, la măsura pasului omenesc. În apele râului și ale ploii, atât podul, cât și scara, se înnoiau în ochii mei, redobândindu-și curăția noimei.
Cu aceste gânduri am surprins această fotografie, în care se vede deopotrivă și structura metalică de care sunt atârnate firele de înaltă tensiune ce ajung la centrul zonal de distribuție a electricității.
Magistrala de mare voltaj care vine de la hidrocentrala ce se află în munții din apropiere se bifurcă înainte de intrarea în oraș, iar ramificația ocolește cartierele prin pădure, trecând cam pe la un kilometru de blocul unde am locuit când eram copil. În zona în care linia electrică traversa pădurea, copacii erau defrișați pentru a nu ajunge cu crengile lor la cablurile electrice.
Pe traseul desfășurat în pantă a acestor stâlpi din structură metalică, era un fel de terasă, pe care o vizitam adeseori cu băieții de la bloc și care a însemnat mult pentru… curajul fiecăruia dintre noi. Era o surpătură verticală și înaltă a terenului argilos și totodată nisipos, la baza căreia se adunase grohotișul rezultat din alunecarea pământului. Granulația acestui grohotiș lutos era relativ mică și, pe toată suprafața lui, nu creștea decât câte vreun fir de podbal pe ici colo. Locul acela l-am numit „Prăpastia” și avea o diferență de nivel mai mare de zece metri. Inițial porneam de jos, din grohotiș – prin care înaintam cu greu – și încercam să ajungem până sus. Fiecare dintre noi a reușit, până la urmă, să facă acest lucru, răzbind prin grohotișul sfărâmicios, în care se afundau picioarele până peste gleznă, și apoi cocoțându-ne până pe buza „Prăpastiei”.
Când toți am reușit ascensiunea de mai multe ori, a fost de trebuință să căutăm un alt joc. Dar acesta a fost aflat îndată ce unul dintre noi și-a luat avânt și a sărit în „Prăpastie”, strigând: „Doară Pintea n-o ptieritu / Num-on ptic s-o hodinitu”, după cum auzisem în filmul despre haiducul Pintea Viteazul (1976), de unde e această țâpuritură. Plonjarea era cam de cinci-șase metri, iar apoi te întâlneai cu grohotișul în care ți se afundau picioarele, fiind atenuat astfel impactul de la aterizare. Nu puține vânătăi și zgârieturi ne-am făcut la „Prăpastie”, dar joaca aceasta cred că a rămas foarte îndrăgită pentru acele câteva clipe de plutire și de… „vitejie”.
Învățând unii de la alții, în scurt timp, am început să sărim cu brațele deschise și să zicem că zburăm. Marginea „Prăpastiei” avea o deschidere mai lungă de zece metri, așa că puteam sări și câte trei sau patru băieți deodată. Această frăție, această camaraderie avea un gust cu totul aparte și cred că acel curaj de atunci a rămas ca o pecete neștearsă la temelia maturizării fiecăruia. Pasul acela al săriturii făcute în aer era un pas al curajului și al bucuriei, chiar dacă gravitația ne aducea foarte repede cu picioarele pe pământ. Fără ca noi să știm, saltul nostru cu brațele deschise a fost asemenea unui pod nevăzut ce ne ducea în tărâmul încredințării că omul rămâne „cel care privește sus” – după cum este înțelesul cuvântului grecesc antropos – chiar și atunci când coboară în „Prăpastie”.
Oricât de grei sau de îngreunați am ajunge în curgerea zilelor noastre și oricât de adânc ni s-ar înfige călcâiele în lutul și mocirlele acestei vieți, mai devreme sau mai târziu, tot vom suspina din dorul de a privi sus și a ne aduce aminte că fiecare dintre noi am gustat zborul bucuriei, al curajului adevărat și al surâsului. Acest dor și suspin este cu neputință să fie stins și, cu cât e mai strivit și mai șoptit, cu atât el se împuternicește mai mult și devine de neînfrânt.
A privi Sus e temelia ființării Omului.
Așadar, dacă dorești, mijește în fiecare zi ochii tăi pentru o clipă și lasă să-ți intre in inimă acel fir subțire de lumină lină, care ni se face pas și încredințare către tărâmul cel preacurat al înnoirii minții.
†
Din dragoste pentru om, Te-ai avântat pe Cruce și Ți-ai deschis brațele pentru întreaga fire omenească, Hristoase Dumnezeule, cuprinzându-ne pe toți în îmbrățișarea cea fără de seamăn, pecetluită cu surâsul Învierii Tale din morți. Și, pogorându-Te în iadul cugetelor noastre lutoase, cu Sângele Tău ne-ai spălat toate întinăciunile și fărădelegile, dăruindu-ne bucuria înnoirii lăuntrice și tămăduirea suspinului celui adânc al inimii, care neîncetat strigă după cele nepieritoare, hărăzite nouă de Sus prin împreună-sfătuirea Tatălui cu Fiul și cu Sfântul Duh.
