Efremia,
în urmă cu 16 ani, la sfârșit de ianuarie, la marginea orașului nostru, s-a deschis un mall uriaș cu nume schimbător, iar invazia populației în spațiul comercial a fost pe măsură. Între cei care au participat la deschidere m-am numărat și eu, fiind foarte curios să văd cum anume se vor desfășura lucrurile în această forfotă uriașă de produse și oameni.
Bombardamentul de impresii și năpustirea generală spre oferte și superoferte erau bine coordonate, iar la un moment dat, ca să opresc tăvălugul de senzații, m-am dus să mă așez pe una din băncile de pe aleile interioare ale mega-magazinului. În timp ce am stat o vreme acolo, îmi revenea stăruitor gândul că am mai trăit cândva ceva similar. Și, surprinzător, mintea mi-a zburat la hârlețul de la țară și la grădina bunicii.
Ea avea lângă casă o bucată de pământ pe care o folosea pentru legume și zarzavaturi, iar din pricină că era împrejmuită cu viță de vie, acolo nu se putea intra cu tractorul pentru a face arătură. Așa că, în fiecare an, săpam locul cu hârlețul, cel mai adesea împreună cu tatăl meu.
Într-un an nu am reușit să săpăm grădina înainte să dea înghețul, iar atunci când am ajuns la țară, se așternuse deja și un strat subțire de zăpadă. Cu toate că pământul era înghețat câțiva centimetri în adâncime, nu am renunțat, chiar dacă adeseori trebuia să apăsăm pe hârleț cu ambele picioare. Și cum tata săpa folosind piciorul drept, iar eu săpam cu stângul, lucrul acesta ne-a ajutat să putem sta foarte aproape unul de celălalt și, practic, să săpăm împreună, introducând alăturat hârlețele și lăsându-ne cu toată greutatea corpului ca să înfigem uneltele în pământul înghețat. Astfel, ceea ce părea la început un neajuns, s-a preschimbat într-un avantaj considerabil: pământul înghețat permitea să rupem o brazdă foarte mare, pe care nu ar fi putut-o întoarce decât două persoane. Brazdele erau atât de mari, încât râdeam cu tatăl meu, zicând că grădina e, parcă, arată de tractor. În felul acesta, muncind umăr la umăr, am terminat mai repede decât de obicei și cu un efort mai mic luat în ansamblu. Pământul înghețat ne mijlocise, cumva, o superofertă.
Aceasta este amintirea care mi-a revenit în timp ce stăteam pe bancă în mall și mi-am zis că, în grădina bunicii, era un lucru spornic să „scormonești” în pământ pentru că aveai roade în anul următor, însă în mall nu merita să „scormonești” după oferte, pentru că multe dintre produse erau de prisos și nu împlineau decât nevoi artificiale.
Așa că m-am ridicat de pe bancă și am plecat pe jos spre casă, neîncetând să mă minunez de coloana imensă de mașini ce își așteptau rândul să intre în parcarea mall-ului. Și, pentru că acest șir uriaș se întindea pe o distanță mai mare de doi kilometri de la mall și trecea pe sub un pod aflat într-un nod rutier, am urcat pe acel pod pentru a vedea cum arată lucrurile de sus. Privind coloana enormă de mașini, mi-a venit în minte o replică din Matrix Reloaded (2003), în care Niobe anunța sentențios: „The machines are diging” („Mașinile sapă”).
Am plecat de pe pod după ce am făcut această fotografie, care cuprinde cam jumătate din lungimea coloanei de mașini. Luminile roșii și albe din cele două sensuri mi-au împrăștiat mâhnirea pricinuită de năpustirea spre materie pe care o văzusem în mall.
Poate și în lumina roșie a stopurilor rămâne tăinuit și lucrător Sângele lui Hristos… Și poate, în lumina farurilor albe, e ascuns cuvântul Său: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12).