Efremia,
m-am gândit să-ți povestesc despre o împrejurare care s-a petrecut cu mai bine de treizeci de ani în urmă, când mi-a fost dat să învăț cum pot fi tăiați buștenii. Pe atunci, într-un an, bunica mea, care locuia la țară, s-a întâmplat să rămână fără lemne de foc pentru iarnă, deoarece, cu toate că dispunea de banii necesari, nu a avut de unde anume să și le procure. În cele din urmă, a reușit să găsească lemne de vânzare abia pe la începutul lunii noiembrie. Și, pentru că zilele friguroase ale iernii își făceau simțită prezența, iar casa bunicii era încălzită de o sobă cu lemne, după cumpărarea buștenilor și descărcarea lor în ogradă, a fost necesar ca aceștia să fie tăiați cât mai grabnic. Împreună cu tatăl meu, am mers să tăiem buștenii în bucăți de 25-30 cm, care urmau să fie apoi crăpate spre a putea fi puse în sobă pentru focul necesar la gătit și încălzire. Mi-aduc aminte că erau trei esențe tari de foioase – anume stejar, fag și carpen, iar cum lemnul era încă verde, tăierea acestor bușteni a fost îngreuiată considerabil.
Așezam trunchiurile de copaci într-o capră de lemn făcută special pentru tăiat bușteni, iar apoi, cu ajutorul unui joagăr – un ferăstrău cu dinți mari și cu o pânză lungă de 1,5 metri, care avea mânere la ambele capete – am început să tăiem fiecare buștean în parte. De un mâner al firezului ținea tatăl meu, iar de celălalt prindeam eu, deoarece cu joagărul pot fi tăiate lemne doar de către doi oameni, fiecare trăgând pe rând de ferăstrăul pus perpendicular deasupra bușteanului. Pentru că mai tăiasem lemne doar ocazional cu acest firez manual, fiind atunci tânăr și plin de putere, m-am avântat cu nechibzuință în această trudă. Tatăl meu, cu înțelepciunea omului trecut prin viață, m-a lăsat să-mi consum entuziasmul, iar când puterile mi s-au împuținat, am început să iau aminte cum folosește el joagărul. Am observat că mișcările îi erau foarte regulate și precise, încât și respirația îi era coordonată: inspira când trăgea spre el pânza fierăstrăului și expira când trăgeam lama joagărului spre mine. Am făcut și eu asemenea, iar respirațiile noastre ritmate au început să însoțească sunetul ascuțit al joagărului ce își croia drum prin lemnul tare. După ce am isprăvit de tăiat câțiva bușteni, simțeam cum broboane îmbelșugate mi se prelingeau de pe frunte și, privindu-l pe tatăl meu, am văzut că și cutele frunții lui erau pline de sudoare. Movila de rumeguș care se adunase la picioarele caprei de lemn creștea tot mai mult, fiind martoră tăcută a trudei noastre.
Odată doborât la pământ, un copac își pierde verticalitatea și, fie intră pe calea prefacerii în țărână prin descompunere, fie pe cea a folosirii sale de către om. Însă orice întrebuințare a masei lemnoase este pecetluită tainic cu semnul Crucii, pentru că lemnul viu și vertical trebuie tăiat și astfel e omorât și adus în plan orizontal. Altfel spus, oriunde vedem lemn – de la așchie și scobitoare până la bârnă ori grindă – este prezentă și pecetea Crucii.
Și poate că înșiruirea și „împietrirea” a sute de molecule de glucoză în forma polimerizată a celulozei – care este partea preponderentă din alcătuirea lemnului – nu înfățișează decât împietrirea repetată, de-a lungul vremii, a omului în părerea de sine și întoarcerea spre el însuși prin despărțirea de Dumnezeu – lucru ai cărui începători au fost, în firea omenească, strămoșii Adam și Eva. Dar, prin mila și darul Său, Dumnezeu a întâmpinat viitoarele osteneli ale lui Adam și ale Evei cu graiul binecuvântării Sale.
Clepsidra era întrebuințată încă din vechime ca instrument pentru măsurarea unui interval de timp, iar în zilele noastre, forma sa cea mai cunoscută este cea care folosește pulberi minerale. Însă la începuturi, în clepsidră nu era așezat nisip fin, ci apă, care curgea picătură cu picătură, clepsidra având ca precursoare pipeta. De altfel, însăși denumirea clepsidră provine din latinescul clepsydra, care se trage din greaca veche – din kléptō (a fura) + húdōr (apă), care înseamnă literal „furător de apă”.
În curgerea vremii pământești, doar sudoarea și lacrima – aceste tăcute ape – au puterea să-l renască pe om prin pecetea darului pus întru ele de glasul lui Dumnezeu: „întru sudoarea feței” și „fericiți cei ce plâng” (Facere 3, 19; Matei 5, 4). Aceste ape binecuvântate, care curg picătură cu picătură, au puterea să-l fure pe om din puterea învolburată a stricăciunii și să-l învețe pogorârea din înălțările ascuțite ale mândriei către albia cea domoală a smereniei.
Sudorile și lacrimile sunt apa cea rodnică a unirii noastre cu Hristos, Dumnezeul Om.
Așadar, dacă dorești, în fiecare picătură de lacrimă sau de sudoare, te poți întâlni cu întreaga fire omenească, îmbrățișându-i în inima ta pe toți cei pentru care Domnul Și-a dat viața pe lemnul Crucii.
†
Cu sudorile de sânge din Ghetsimani, ai stârpit toți spinii mândriei și ai stricăciunii omenești, Hristoase Dumnezeule, și, fiind împodobit de oameni cu cununa de spini a propriilor lor păcate, ai primit de la noi singurul lucru pe care ți-l putem da cu îmbelșugare. Cuprinde-mă și pe mine în îmbrățișarea răstignirii Tale, Hristoase Multmilostive, și, umplându-mă de lacrimi de pocăință și recunoștință, fură dintru mine puterea morții, potopind-o cu slava cea necuprinsă a Învierii Tale din morți.
