Efremia,
în acea dimineață umedă de iarnă, am plecat devreme la gară, de unde urma să iau trenul care mă ducea către satul bunicii mele. După ce am urcat în vagon și am pornit la drum, pe măsură ce înaintam însoțit de sunetul ritmat și metalic al roților, băgam de seamă că afară ceața era tot mai deasă, iar vizibilitatea tot mai scăzută. Când am ajuns în stația de destinație, am avut surpriza să văd cum clădirea gării abia de mai putea fi observată din tren. Am coborât și am pornit la drum, deoarece, până în sat, aveam de străbătut mai bine de cinci kilometri.
Șoseaua asfaltată pe care mergeam trecea printr-o vale, pe o lungime de aproape doi kilometri. Din pricina umezelii mari din vale, ceața era atât de deasă, încât abia de vedeam la doi-trei metri înaintea mea. Dar, pentru că drumul era relativ drept și îl cunoșteam foarte bine, înaintam orientându-mă după marginea șoselei și iarba din vecinătatea ei. Între timp, soarele se ridicase pe cer și preschimbase ceața într-o masă lăptoasă, care parcă sporea și mai mult senzația stranie de a păși oarecum în gol.
Peste noapte ninsese puțin și pretutindeni se așternuse un strat de vreo doi-trei centimetri de zăpadă. Vedeam că pe jos nu sunt alte urme de pași decât cele făcute de mine și mă simțeam deopotrivă și singur, dar și în siguranță. Atenția pe care trebuia să o am la fiecare pas mi-a încordat toate simțurile, iar cei doi kilometri parcurși prin ceață au fost pătrunși de un puternic sentiment al propriei neputințe omenești. Eram cumva ca într-un glob lăptos – în care vedeam de jur împrejur doar atât cât permitea ceața densă – și, înaintând, această sferă a vizibilității mă însoțea, călătorind cu mine.
Zăpada albă de pe drum și iarbă, dar și ceața alburie, m-au cuprins cu lumina lor molcomă, făcându-mă să mă gândesc la taina venirii oamenilor pe acest pământ. Cumva, îmi venea greu să cred că niște locuri atât de bine cunoscute erau acum atât de greu accesibile simțului văzului. Dar, dincolo de această neputință, am fost cuprins de o bucurie simplă și, dintr-odată, am început să cânt, rămânând, în același timp, foarte atent la fiecare pas.
După ce urma o vreme firul văii, șoseaua se opintea înspre dealul unde se afla satul meu natal. Pe măsură ce urcam pe deal, am ieșit puțin câte puțin din pâcla cețoasă și am revăzut cu bucurie cerul senin și soarele strălucind îmbelșugat. În urma mea rămăsese valea cuprinsă de ceață și eram deopotrivă vesel și recunoscător pentru experiența trăită. Abia în acest moment am băgat de seamă că transpirasem mult din cauza încordării și m-am gândit cât ar fi fost de binevenit un loc pentru odihnă.
Atunci nu am făcut o fotografie, deoarece abia după câțiva ani mi-a fost dat să văd cu luare aminte filmele lui Tarkovski, în urma cărora am început să fac fotografii cu dorința apropierii de rațiunile dumnezeiești din zidire. Însă, într-o altă împrejurare – în care ceața era omniprezentă, dar nicidecum la fel de densă – m-am întâlnit, în vecinătatea pădurii, cu două bănci, pe care le-am surprins în fotografia de aici. De altfel, aproape de fiecare dată când mi-e dat să văd o ceață densă, îmi aduc aminte de acea întâmplare în care înaintam cu atât de mare luare aminte.
M-am așezat pe una din băncile din această fotografie și am privit un răstimp cum copacii din pădure se iveau sau dispăreau în negura mișcată de curenții de aer. Am stat pe banca din stânga, care avea cele opt scânduri întregi, căci cealaltă, din partea dreaptă, avea o scândură ruptă.
După câteva minute, m-am întins pe bancă, gândindu-mă că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să plec din această viață, iar ceea ce am priceput despre lumea cea văzută și bine întocmită de Dumnezeu, este asemenea cu micșorimea globului care călătorea dimpreună cu mine prin ceață.
Graiul ceață provine din latinescul caecia, având rădăcini în proto-italicul kaikos (orb), cuvânt care își are sorgintea în proto-indo-europeanul kehikos, care înseamnă „cu un singur ochi”. Cuvântul bancă se pare că provine din franțuzescul banc, ce se trage din proto-germanicul bankiz (umflătură, movilă, colină), cu rădăcini în proto-indo-europeanul bheg, care înseamnă a (se) îndoi, a (se) curba, a (se) arcui. Oarecum, s-ar putea spune că lemnele băncii sunt rânduite sau arcuite în așa fel, încât să-i odihnească pe cât mai mulți oameni.
Orice așezare a omului pe un lemn închipuie tainic așezarea pe Cruce a Domnului Hristos, Cel Care a dăruit tuturor odihna și viața adevărată prin pironirea Sa pe Cruce. Cu moartea și Învierea Sa, El ne tămăduiește fiecăruia orbirea lăuntrică și ne deschide atât lărgimile vederii adevărate, cât și simțirile inimii, spre a cuprinde în rugăciune întreaga fire omenească.
În negura tulburărilor acestei lumi, doar un singur Lemn ne poate fi odihnă.
Așadar, dacă dorești, atunci când nu mai poți să pricepi nimic din cele din jurul tău, sprijină-te de Lemnul Crucii și, neștiut de nimeni, Îți va răsări în inimă Soarele Dreptății.
†
Cu fiecare suspin al inimii, suntem mai aproape de Tine cu un pas, Hristoase Dumnezeule, căci dragostea Ta pentru om nu rodește cocoțare în trufie și slavă deșartă, ci pogorâre întru cele mai tainice dureri ale omului spre a-l învăța să se unească neîncetat cu toți semenii din toate locurile și vremurile. Risipește negura cea năucitoare a înălțării mândriei din sufletele noastre, Multmilostive, topind-o cu razele smereniei Tale dumnezeiești, ca astfel și noi, cei care rătăcim în plăceri oarbe, să dobândim vederea adusă de lacrimile pocăinței.
