Efremia,
cât eram în școala primară și în gimnaziu, mai toate vacanțele le petreceam la țară, la bunica mea. Pe ea o cheamă Virginia – și a primit acest nume ca el să nu poată fi maghiarizat – iar în ultimii treizeci de ani ai vieții sale a fost văduvă, cunoscând din plin greutățile singurătății. Dar, cu toate acestea, bunica purta pe chipul ei o lumină senină, care revărsa multă dragoste, căldură și simplitate sufletească.
Îți povestesc acum câte ceva despre bunica deoarece ea rămâne pentru mine un chip al profundei autenticități umane. S-a săvârșit în brațele mele – pare-se, în urma unei afecțiuni la inimă – și a păstrat pe chip un surâs care, în mod discret, a sporit în zilele următoare și a fost remarcat de mulți în dimineața înmormântării. Ea avea atunci 78 de ani, iar eu 32.
Abia după moartea ei, am priceput, cumva mai cuprinzător, ceva care începuse să mă uimească încă din copilărie. Când își rostea, seara, rugăciunile în șoaptă, adeseori auzeam tot ce spunea, însă felul în care grăia era cutremurător de simplu și de limpede: puterea și candoarea cuvintelor ei erau ca și cele ale unui copil ce vorbește cu tatăl său care este de față. Obișnuiam să ascult atent ceea ce spunea la rugăciune și mă simțeam foarte ocrotit când ea își săvârșea rânduiala de închinare înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunile ei erau uneori mai lungi, alteori mai scurte, dar, în încheiere, întotdeauna Îi cerea iertare lui Dumnezeu pentru greșelile și păcatele tuturor celor din familie, pomenindu-i pe fiecare după nume. La sfârșit spunea: „Iartă, Iisuse Hristoase, păcatele tatii, a mamii, a fraților și a surorilor mele”. Apoi, închinându-se și făcându-și semnul Crucii peste pat și pernă, zicea: „Doamne, adorni-ne-n (adoarme-ne-n) pace și ne trezește la vreme”. Simplitatea ei avea o putere neasemuită și îmi dădea încredințarea că aud și văd un om care nu numai că grăiește cu Dumnezeu, ci e și ascultat de El. Bunica este cel dintâi om despre care am știut că vorbește cu adevărat cu Domnul și am simțit cu putere că sufletul ei este viu și tânăr.
Cu această lumină tainică a dragostei și a rugăciunii bunicii, se însoțeau vacanțele noastre, ale nepoților. Ea îndrăgea mult animalele și, chiar dacă era văduvă, tot purta grijă de câteva oi și miei, unul sau doi purcei, câțiva iepuri, găini, dar și de un cățel și o pisică.
Îmi plăcea mult să o ajut cu animalele și adeseori strângeam iarbă pentru iepuri și purcei, iar apoi le curățam cuștile sau cotețul de gunoi. Nouă, nepoților, ne plăcea să mângâiem iepurii care erau blânzi, pe purceii să îi scărpinăm pe spate, iar cățelul și pisica erau cei mai la îndemână pentru câte o tură de joacă. Pe cocoș și pe găini le alergam, iar cu puișorii lor ne jucam atâta timp cât puteam păcăli cloșca. Mieii erau mai greu de prins, așa că, atunci când se întâmpla să apucăm vreunul, îl strângeam iute în brațe și așa îl mângâiam.
Într-o vacanță de vară, înainte de a trece în clasa a șasea, mi s-a ivit în minte o întrebare: de ce toți copiii – cel puțin, cei pe care îi văzusem eu – mângâie la fel animalele, pornind de la cap și urmând șira spinării? Mai mult de atât, animalelor le place acest lucru și, în marea majoritate, stau blânde. Am observat lucrul acesta în interacțiunea cu toate animale din ograda bunicii, dar și cu altele (căței, pisici, un vițel, o măgăriță, o rață, un porumbel, un ied, etc.).
Era pentru prima dată când remarcam un fel de legitate care se repetă și nu numai că rămâne valabilă pentru toți ci, mai mult, pare că îi și ghidează. Singurul răspuns pe care l-am găsit până în seara acelei zile a fost faptul că oamenii și copiii mângâie animalele de la cap spre spinare pentru că, de obicei, acesta este și sensul în care crește părul, blana sau penele. Acel gând nu mă mulțumea, așa că, în noaptea aceea, nu am reușit să adorm până nu am mai adăugat ceva la soluționarea întrebării: pentru că foarte mulți copii de la oraș nu pot mângâia animale adevărate, pentru ei s-au inventat jucării de pluș.
Această întrebare despre felul cum sunt mângâiate animalele s-a alăturat multor altor întrebări, la care adulții nu numai că nu aveau nici un fel de răspuns – lucru care mă surprindea din ce în ce mai mult –, ci nici măcar nu erau interesați de „bazaconiile” mele – cum le mai numea câte unul dintre ei. Astfel stând lucrurile, am hotărât că e mai bine să mă gândesc mai mult de unul singur la cele pe care le observam în natură. Și, nu de puține ori, rămâneam multă vreme pe gânduri, observând sau trecând cu mintea de la rădăcini la tulpini, spini și frunze, aripi de fluturi, boabe de rouă, picături de ploaie și fulgi de nea, bondari, cărăbuși, mămăruțe, greieri, pene, rândunele, vrăbii, porumbei și multe altele…
Fără ca atunci să știu, toate aceste observații naturale mi-au deschis calea către o gândire liberă, care nu se lasă formatată… aceasta dacă nu cumva se întâmplă să cadă în propria capcană.
În clasa a șasea, dirigintele nostru, care ne era, totodată, și profesor de biologie, predându-ne după programa ateistă și materialist-științifică a comuniștilor de la putere, ne-a adus la cunoștință și ne-a convins pe mulți dintre noi că omul se trage din maimuță. Știam de la bunica mea că făptura omenească a fost făcută de Dumnezeu – pentru că, pe atunci, la noi în familie, ea era singura persoană care își mărturisea credința mergând la Liturghie și având o rânduială de rugăciune. Însă cunoștințele mele vagi despre credință au fost înfrânte de o „dogmă” ce m-a convins cu asupră de măsură. E vorba despre prezența coloanei vertebrale la animalele vertebrate, fapt care arată „înrudirea” lor evolutivă și „certifică” evoluția din maimuță a omului. În acele clipe, am trăit de-a dreptul „o revelație” și „am înțeles” că, atunci când omul mângâie animalele pe spate, practic „recunoaște” pecetea evoluției sale din maimuță și înrudirea lui cu toate vertebratele. Iată gândurile unui copil de doisprezece ani. Prin această alegere, mi s-a deschis înfricoșătoarea prăpastie a apostaziei – în care m-am afundat tot mai mult, ajungând la ateismul militant și imperativul sinuciderii. Dar această beznă de iad a fost biruită de Hristos, pe Care L-am cunoscut după nouă ani înfricoșători de întuneric interior. Nu mă îndoiesc de faptul că întoarcerea mea în lumina credinței a fost hrănită de lacrimile bunicii mele, care, în fiecare seară, Îi cerea iertare lui Dumnezeu pentru fărădelegile mele. Bunică, îți mulțumesc pentru că atunci nu te-ai lepădat de mine și mă porți și acum în rugăciunile tale!
În perioada de nonsens ateist, îmbătrânisem atât de mult în suflet, încât socoteam că a-mi pune capăt vieții era cea mai firească și mai salvatoare soluție pentru izbăvirea de toată suferința din lume. Dar, întâlnindu-L pe Hristos, procesul îmbătrânirii lăuntrice a devenit reversibil într-un răstimp scurt, căci unirea cu El e Înviere și Viață veșnică. Mai apoi am început să pricep că însăși vertebrele coloanei vertebrale omenești sunt structurate în forma Crucii, iar numărul lor de 33 (34 la unii oameni), ne înfățișează vârsta la care Fiul lui Dumnezeu S-a răstignit și a murit pentru noi. El este coloana vertebrală și Prototipul după care a fost făcut omul și de aceea orice „păcăleală” drăcească nu ține decât numai până la o vreme.
În pecetea sfatului Preasfintei Treimi pentru Om, făptura omenească este ființa îmbrățișării.
Așadar, dacă dorești, poți preschimba mâinile tale în semne de întrebare, cu care să-L cuprinzi pe Cel Ce e Însăși Viața și Care îți poate dezvălui toate tainele și adâncurile celor văzute și nevăzute.
†
Cu neasemuita Ta blândețe, ne aștepți pe fiecare dintre noi, Hristoase Dumnezeule, întâmpinându-ne nevăzut cu lacrimile și sudorile Tale de sânge, pe care le așterni sub picioarele noastre cele ce au pribegit prin păcat și fărădelege. Cutremură-ne adâncul inimii cu susurul Învierii Tale din morți, ca, lepădând tot întunericul minciunii, al fățărniciei și al poftelor lumii, să deschidem brațele faptelor noastre spre a primi darul pocăinței și mângâierea cea curățitoare și înnoitoare a Sfântului Duh.
