Efremia,
într-o zi de primăvară, am trecut pe lângă un nuc și am băgat de seamă că, în apropierea lui, se construise o clădire a cărei fundație fusese acoperită cu o folie de nailon – pe toată suprafața planșeului – pentru a fi protejată de intemperii. În noaptea dinainte plouase din belșug, iar pe folie era adunată apa în felurite geometrii. Deoarece șantierul construcției nu era îngrădit și nu se afla nici un muncitor prin preajmă, am urcat pe planșeu cu gândul de a vedea mai îndeaproape cum se așternuse acolo apa. Și, pentru că aveam aparatul de fotografiat cu mine, am surprins câteva cadre, unul dintre ele fiind și cel de aici.
Văzând aceste filigrane ale apei, mi-am adus aminte de Nostalghia – penultimul lungmetraj al lui Andrei Tarkovski, realizat în anul 1983, el fiind atât autorul scenariului, cât și al regiei. În film apare un personaj straniu, pe nume Domenico, ce viețuia într-o casă părăginită și străpunsă de ploi, din Bagno Vignoni – o localitate reală din Italia, unde s-a filmat o parte însemnată din scene. Întâlnirea dintre Domenico și Andrei – personajul principal – este axa motrice a filmului și ne dezvăluie deopotrivă gândurile și simțirile aparent banale, însă de o adâncime uluitoare, ale lui Domenico, un matematician socotit de către toți nebun. El trăia în paradoxurile unui alt plan al existenței, fiind cu totul disprețuit de cei care se socoteau normali și, drept dovadă, își scăldau trupurile în apele termale de la Bagno Vignoni.
La minutul 51 din film, Domenico i se adresează lui Andrei – care venise să-l viziteze – și încearcă să îl ajute să priceapă ce anume se află în spatele separării și dezbinării dintre oameni. Pentru a-i ușura întrucâtva înțelegerea, el ia o sticlă cu apă verzuie și își toarnă în palma stângă două picături de apă, în timp ce îi spune lui Andrei: „Una goccia piu una goccia fa una goccia più grande, non due”, adică: „O picătură plus o picătură face o picătură mai mare, nu două”. Andrei a înțeles noima acestor cuvinte tot atât cât le înțelege orișice om cuprins de propriul freamăt lăuntric. La o primă impresie, pare că întreaga întâlnire nu duce la nici un rezultat și fiecare dintre cei doi protagoniști ar fi rămas în lumea sa, neînțeleasă de celălalt. Dar nu este nicidecum așa.
La plecare, când îl conduce pe Andrei spre ieșirea din casă (minutul 61), Domenico trece printr-o ușă care nu e susținută de pereți în părțile ei laterale, iar apoi vedem că, pe un perete al casei, deasupra unei ferestruici, se află o pânză mare pe care e scrisă o adunare: 1 + 1 = 1. Aceasta este, în fapt, noua „dogmă” matematică a lui Domenico, fiind tocmai o matematică de duminică – o strălucire a zilei Învierii. La despărțire, Andrei și Domenico se îmbrățișează frățește, arătând și privitorilor, pentru câteva clipe, că în firea omenească 1 + 1 = 1.
Cuvântul picătură provine din verbul a pica, ce înseamnă a cădea, a se prăvăli la vale; iar cuvântul adunare are sorginte latină în adunāre, ce provine din adūnō (ad + ūnus), care înseamnă a uni, a face una, a contopi.
Dacă urmărim două picături învecinate de apă care se preling pe o fereastră verticală, vom putea vedea că ele găsesc cea mai scurtă cale de a se uni între ele și astfel, cu greutatea sporită, să ajungă cât mai repede în locul cel mai de jos, pentru ca astfel să-și împlinească menirea dată lor de Dumnezeu.
Când se află pe o suprafață orizontală, picăturile de apă tind să se contopească, devenind ele însele fereastră. Tot asemenea e și în această fotografie: în unirea lor, picăturile aduse împreună mijlocesc oglindirea ramurilor îndreptate spre cer, care se văd aici precum niște rădăcini. În puterea de a oglindi a apei, sălășluiește, în chip tăinuit, cuvântul Domnului Hristos: „N-ai fost înălțat până la cer? Până la iad te vei pogorî” (Matei 11, 23). De aceea, în fiecare luciu al apelor, strălucește blând și pașnic chemarea cea plină de dragoste a Fiului lui Dumnezeu: „S-a plinit vremea și s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1, 15).
Precum apa caută locurile cele mai de jos spre a se aduna, la fel și lacrimile de pocăință se pogoară la iad spre a ne învia.
Așadar, dacă vei dori, oricând poți face câțiva pași desculță prin ploaie și, în inima ta, apa căzută din nori se poate preschimba în picături de lacrimi pogorâte de Sus.
†
Spală ochii mei, Hristoase Dumnezeule, ca să Te pot desluși în cuvintele Evangheliei și în toate făpturile acestei lumi, pe care, ca un minunat Făurar, le-ai zidit prin cuvânt spre a ni se face ele întâlnire cu Tine, Cuvântul Tatălui. Pogoară, în inimile noastre însetate, apele cele vii ale dragostei dumnezeiești, ca, ostoindu-se suspinul nostru adânc, să vedem săvârșită, prin lucrarea negrăită a Duhului Sfânt, unirea cea deplină din firea omenească, lucrată după chipul și asemănarea dorului Tău: „Ca toți să fie Una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie Una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21).
