[1] Batista parfumată

Efremia,

în căutările din adolescență, una dintre temele care m-a preocupat intens a fost posibilitatea de a unifica toate artele într-una singură pentru a obține astfel o expresie plenară, care să se adreseze ființial omului și deopotrivă fiecărui simț al său. Desigur, din această perspectivă, cea mai avansată a rămas până azi arta cinematografică și feluritele expresii ale „realității virtuale”, care se adresează precumpănitor simțurilor văzului și auzului. Însă gustul, mirosul și atingerea nefiind incluse în posibilitățile de expresie ale filmului, am început să caut alternative care să permită o adresare deplină tuturor celor cinci simțuri. Toată această strădanie și căutare privitoare la posibilitatea de a unifica artele mi-a deschis căi de gândire pe care înainte nici măcar nu le bănuiam. Așa am aflat de sinestezie – o metodă prin care artiști din mai multe domenii au încercat să depășească limitările și granițele proprii fiecărei arte. În natură și în realitatea nemijlocită, percepțiile umane se realizează prin toate cele cinci simțuri și fiecare persoană, în fiecare moment, percepe în mod unic lumea. Faptul în sine este fascinant, întrucât de aici rezultă că în fiecare clipă omul ar putea începe o viață nouă. Așa înțelegeam pe atunci lucrurile, pentru că nu puteam fi îngrădit interior de conformisme, obișnuințe sau blazări.

Cu elanul, puterea și curiozitatea de adolescent, încercam să-i înțeleg mai ales pe artiștii – fie ei poeți, compozitori, scriitori, pictori sau regizori – care se dedicau cu totul artei lor, până la ultima picătură de putere. A-ți da viața pentru idealul tău de frumusețe mi se părea, pe atunci, că ar fi cel mai de preț lucru. De aici s-a născut dorința fierbinte și suspinul de a vedea arta întrupată într-o formă desăvârșită, măcar înaintea morții artistului… sau chiar mai mult: ca biruință deplină asupra morții și efemerității. Ce nu pricepeam atunci era faptul că intrasem într-un tărâm lăuntric, în care omul se deslușea deopotrivă în nimicnicia și în măreția lui. Însă ultimele întâmplări și clipe premergătoare morții unui anume artist au devenit, pentru mine, asemenea unei ferestre prin care vezi o priveliște deopotrivă frumoasă și cutremurătoare. Frumoasă prin expresia ei limitată de cele vremelnice, iar cutremurătoare prin durerea și sfâșierea întru care un om își poate sfârși viața pământească.

Mărturiile scrise despre moartea lui stăteau liniștite în rafturile bibliotecilor și așteptau să fie descoperite și de mine. Fiind un personaj controversat al epocii, interpretările despre moartea lui Alexandru Macedonski au avut inevitabil și un caracter subiectiv. De aceea, am încercat să aflu relatări ale familiei despre ultimele clipe ale poetului, fapt care s-a dovedit ușor de realizat, deoarece subiectul fusese bine cercetat de criticii literari. Astfel am ajuns la scrisoarea pe care Nichita, unul dintre cei patru copii ai lui Macedonski, i-a trimis-o unui prieten, relatându-i despre ultimele clipe ale tatălui său.

Din pricina bolii, poetul se afla la pat de mai multă vreme, iar sărăcia în care familia sa se zbătea nu a făcut decât să grăbească sfârșitul autorului rondelurilor. Prețuirea pe care o avea cel muribund pentru trandafiri era binecunoscută tuturor: „Nu-mi pasă de-a vieții otravă / De chinul ce-și urcă talazul / O roză-nflorește, suavă; / Ca nor risipit e necazul” (Rondelul rozei ce înflorește). Despre refugiul său lăuntric în mireasma și frumusețea trandafirilor, mărturisise tot în versuri: „În noaptea de lună-argintată / Pe pleoape când somnul se lasă / În vis îmi clădesc câte-o casă / Ce toată e-n roze-mbrăcată” (Rondelul nopții argintate).

Iată cum relatează Nichita Macedonski clipele din urmă ale părintelui său: „Doctorul ne prevenise cu o zi mai înainte, însă nu determinase — în câteva zile, azi, mâine, poate şi o săptămână. Miercuri, 24 noiembrie [1920] pe la ora 3 după amiază, când l-am văzut căzând în somnolența aceea chinuitoare, mi-am zis: ce plăcere ar mai putea avea care să-l mai lege cu viaţa? […] Ce plăcere mai putea să aibă? Nu mai mânca. Soră-mea abia îl putea face să-și ia doctoriile şi puţin lapte pe care i-l tot da cu linguriţa. M-am gândit să-i aduc roze, cum însă nu se găseau florile, i-am adus parfumul lor şi două mandarine. Parcă m-a așteptat, căci eu cum am intrat pe uşă s-a deșteptat din coma în care-l lăsasem. — I-am pus mandarinele pe pat ca să le vadă. — A făcut semn Ninei ca să i le curețe şi i-am arătat sticluţa cu parfum spunându-i: ţi-am adus parfum de roze care-ţi place ție! (Dinu îl ridicase mai sus pe pernă, căci spusese că îi e rău în momentul când intrasem). Mi-a zis să desfac parfumul. — Mai repede! — A întins singur batista pe care i-am vărsat parfum, a mirosit-o şi a pus-o alături, dar o căuta mereu şi adresându-mi-se a cerut — Rozele? — I-am dus batista ca să respire rozele, căci dăduse capul pe spate, și, într-un suspin, a murit iubitul și frumosul poet, a murit bunul meu tată” (cf. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. Minerva, București, 1982, p. 1003).

Într-un interviu pe care Radu A. Sterescu i l-a luat Anei Macedonski, soția poetului, ea și-a reamintit despre cele petrecute când soțul său a răposat: „Era în noiembrie 1920. Alexandru suferea de arterio-scleroză şi uremie. Locuiam pe atunci în Dorobanţi 17, colţ cu strada care se cheamă azi Alexandru Macedonski. Se simţea rău şi-şi dădea seama că se apropie sfârşitul. Tocmai atunci s-a aprins coşul [hornului] de la odaia lui. «O nenorocire nu vine niciodată singură», mi-a spus el trist. Copiii l-au purtat pe braţe în camera mea. Nichita i-a adus parfum de roze care ştia că-i place mult. A tras adânc în piept mirosul, a oftat şi a închis ochii” (cf. Universul literar, 10 decembrie 1938).

Felul în care a murit Macedonski m-a impresionat atât de mult, încât am început să recitesc cu mare atenție toate poeziile sale în care pomenea despre trandafiri. Astfel am descoperit Rondelul rozelor ce mor, care parcă ilustra deopotrivă sfâșierea lăuntrică și moartea artistului:

 

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini și mor și-n mine –
Ș-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.

 

În tot, se simte un fior.
O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor –
Mor în grădini, și mor și-n mine.

 

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine
Duioase-și pleacă fruntea lor… –
E vremea rozelor ce mor.

 

Anii au trecut, convingerile mele s-au schimbat, înțelegerea s-a făcut mai cuprinzătoare și, puțin câte puțin, am început să pricep că, în acest rondel al lui Macedonski, se află o încărcătură nespus de bogată, dacă privim și primim cuvintele în noima lor cea mai adâncă.

Și chiar dacă ar putea părea surprinzător, trebuie să-ți spun că, prin fiecare vers și cuvânt din Rondelul rozelor ce mor, e ilustrată deopotrivă sfâșierea lăuntrică și moartea Artistului, a Celui Care le-a făcut pe toate cele văzute și nevăzute. Voi încerca să-ți destăinui câteva din aceste înțelesuri în seria CENTIfolia.

 

 

Toată frumusețea pe care o vedem în această viață e însoțită cu suspinul omenesc. Mai mult sau mai puțin, fiecare dintre noi știm că toate cele frumoase din veacul acesta sunt nestatornice și se vor stinge curând. Experiența a arătat că, în viața pământească, doar trecând prin caznele morții se poate ajunge cu adevărat la frumusețea cea nepieritoare.

Drumul a fost deschis de Hristos Dumnezeu, căci, Om fiind, El S-a pogorât până în cele mai de jos ale iadului, ca mai apoi să înalțe firea omenească de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Făcându-Se Om asemenea nouă, El S-a unit cu noi pentru totdeauna și, îmbrățișându-ne de-a pururi în rugăciunea Sa ipostatică, Se pogoară cu fiecare dintre noi, ca mai apoi să ne ridice din moarte și să ne înfățișeze Părintelui Ceresc. Iar această înfățișare deplină înaintea Tatălui e arta desăvârșită, care e înfăptuită de Duhul Sfânt dimpreună lucrând cu voința omenească.

†

Cunoscând pe de-a-ntregul toate căutările și suspinurile omenești, Te faci cunoscut ca Om al durerilor, Hristoase Dumnezeule, căci pentru noi Te-ai răstignit, ai murit și ai înviat, ca să înalți firea omenească de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, Tu, Cel Care ești Unul-Născut al Său și Întâi-Născut din morți. Spală cu lacrimile înnoitoare ale pocăinței toate simțirile mele, ca astfel să fiu curățat prin lucrarea harului Tău și să învăț a le vedea noi pe toate, ca unele care neîncetat oglindesc chemarea pocăinței în întreaga fire văzută.