Efremia,
pentru că fereastra din camera mea era orientată spre sud, iarna, razele soarelui pătrundeau mult în odaie, ajungând până pe peretele opus. În zilele însorite, îmi făcusem obicei să stau un răstimp mai lung cu ochii închiși și fața spre soare. Lumina molcomă își făcea loc printre acele zgribulite ale pinilor și poposea la mine prin țesătura perdelei.
Într-o zi geroasă de ianuarie, când soarele se strecura printre pinii dintre blocuri, de la fereastra camerei, am văzut pe alee un vecin care aștepta împreună cu fetița lui în frig. Nu am stat mult pe gânduri, ci îndată i-am surprins într-o fotografie… și bine am făcut că m-am grăbit. După câteva clipe, a sosit și soția vecinului, după care și-au văzut toți trei de drum… probabil mama fetei uitase vreun lucru acasă și se întorsese să-l ia.
Am făcut fotografia aceasta în 2001, iar timpul a trecut tăcut și harnic. În urmă cu câțiva ani, urcam spre pădure pe lângă scara de bloc vecină și am auzit cântare de nuntă cu vioară și acordeon, așa că m-am oprit să văd alaiul care ieșea din bloc. Nuntașii veniseră după mireasă, iar mireasa era nimeni altcineva decât fetița din fotografie. Avea o rochie albă frumoasă, nu foarte sofisticată, iar în mâini ținea un buchet de trandafiri de culoarea untului. Naturalețea și bogăția petalelor adevereau că nu erau nicidecum trandafiri de florărie „perfecți” și „ideali”. Părul miresei era aranjat frumos, dar simplitatea răzbătea din toată înfățișarea ei. Se vedea limpede că ea se știa iubită de mire și nu avea nevoie să se împopoțoneze. Mirele era înalt și subțirel, însă privirea lui avea greutate – cumva îi simțeai seriozitatea și dragostea pentru aleasa lui. După o vreme, i-am văzut pe cei doi trecând cu căruciorul ce purta copilul lor… tocmai prin locul în care îi făcusem miresei o fotografie, în copilărie, alături de tatăl ei.
Pentru că trandafirii din buchetul de nuntă erau foarte frumoși, am rămas cu gândul la ei… și pentru că nu am putut să le identific soiul, m-am gândit să-i numesc tocmai: „Trandafiri pentru rochia de nuntă”. E posibil ca ei să fi fost din familia trandafirilor Centifolia, sau cel puțin înrudiți, deoarece acest soi are o sută de petale – de trei ori mai multe decât un trandafir obișnuit. Cuvântul trandafir provine din grecescul triantáfillo, care înseamnă treizeci de foi sau petale, iar centifolia este un cuvânt latin, compus din centa (o sută) și folia (foi sau petale). Soiul Centifolia este deosebit de bogat în parfum, iar adeseori petalele florilor sunt folosite pentru a obține o dulceață foarte aromată.
Oare ți-ai putea imagina un poet care, pe patul de moarte, să ceară să miroase pentru ultima oară parfumul de trandafiri?
†
Precum bobocul de trandafir ascunde în leagănul său cel lăuntric mireasma darului ce va să fie, așa și tu, Născătoare de Dumnezeu, înlăuntrul tău ai înfășurat cu petalele fecioriei pe Cel Care S-a născut spre a stârpi duhoarea stricăciunii firii omenești. Pentru aceasta, la tine cad, cu lacrimi rugându-te să mă izbăvești de încununarea cu spinii voilor păcătoase și să mă ridici către văzduhul cel preacurat și binemirositor al bunei făptuiri.