Efremia,
într-o dimineață însorită, am ieșit pe malul mării dimpreună cu mama mea și Măriuca. Briza rece de primăvară își făcea simțită prezența și de aceea țineam mâinile în buzunare, scoțându-le doar atunci când se ivea ceva interesant de surprins într-un cadru fotografic. Plimbându-mă pe plaja ce era aproape pustie, am întâlnit pe țărm felurite obiecte aduse de valuri, iar mulți pescăruși păreau că privesc la spectacolul mării, stând așezați pe nisip și odihnindu-se în bătaia soarelui. O vreme am rătăcit singur pe plaja întinsă, folosind când și când aparatul de fotografiat. În cele din urmă, m-am întors unde se afla nepoata mea Maria cu bunica ei și am putut vedea cum mama mea îi desenase copilei pe nisip felurite lucruri. Cu ajutorul unui ciot de creangă, prinsese contur portretul schematic al unei familii alcătuită din mai mulți membri. Când am sosit lângă ele, bunica, urmărită de privirea atentă a Mariei, scria pe nisip cifrele de la unu la zece, rostind numele fiecăreia. După ce mama mea a isprăvit cifrele, Maria a cerut ciotul de creangă cu care scrisese și, ținându-l în mână, a început să alerge în jurul nostru, care ne aflam alături de numărătoarea însemnată pe răbojul plajei. Maria ne-a înconjurat alergând de trei sau patru ori, iar apoi a ajuns pe țărm, în apropierea locului în care se spărgeau valurile și, opintindu-se, a aruncat ciotul de lemn în apele nestatornice ale mării. La vârsta aceea, Măriuca era foarte dinamică și arareori reușeam să-i fac câte o fotografie. Și de data aceasta s-a petrecut tot asemenea, așa că, din întreaga întâmplare, am izbutit să surprind doar cadrul de aici.
Prospețimea gestului Mariei m-a făcut să zâmbesc nostalgic și să-mi aduc aminte de dimineața primei mele zile de școală. Mama îmi dăduse o cămașă albă cu pătrățele albastre și acel tip de uniformă negru-bleumarin cu care erau îmbrăcați toți băieții, din clasa întâi și până într-a opta. Înainte de a pleca la școală, am mers să mă privesc într-o oglindă mare și, văzându-mă cum arăt, am fost cuprins de o mare tristețe și am început să plâng. Lacrimile au fost puse pe seama momentului și a emotivității, dar îmi aduc aminte limpede că atunci, în fața oglinzii, am avut certitudinea că se sfârșește ceva foarte important și începe altceva, după care nu voi mai fi niciodată liber. Iar intuiția de copil s-a dovedit a fi adevărată: începea uriașul proces de uniformizare a minților, pecetluit și prin purtarea uniformelor.
La rândul meu, am învățat cifrele și alfabetul, cuvinte noi și despărțirea lor în silabe, adunări și scăderi, înmulțiri și împărțiri… Mintea îmi era prea fragedă ca să poată interoga adevărul celor pe care le învățam – socotindu-le drept bune pentru că așa ni le spuneau oamenii mari. Atunci nu puteam pricepe că și adulții au fost copii și, la rândul lor, au înghițit vrând-nevrând porția de minciuni a acestei lumi. Așa că am intrat încet și sigur în procesul de formatare a gândurilor și simțirilor, „dăruit” de „progresul și civilizația” omenească. De aceea, pentru mine, vacanțele erau întotdeauna un fel de întoarceri la libertatea copilăriei și la modul firesc de a fi.
În vacanțele de iarnă, mergeam întotdeauna la țară ca să putem umbla la colindat, cu plugușorul și cu steaua. Eram în clasa a treia când, cu bănuții pe care i-am strâns din datinile de sărbători, mi-am cumpărat o lupă. Era una cu diametru mare și care mărea de vreo zece ori. Iar în primăvara următoare, a fost o invazie de cărăbuși și, pentru că blocul nostru se afla la marginea pădurii, am avut parte din plin de aceste insecte care veniseră să se hrănească cu frunzele copacilor. Erau atât de mulți încât, dacă mergeam mai mulți băieți și scuturam vreun copac, „ploua” peste noi cu cărăbuși. Într-o zi, am strâns cam vreo zece într-un borcan și, cu toate că adunasem iarbă și frunze pentru ei, în scurt timp, toți cărăbușii mei au murit. Dar, după ce au intrat în nemișcare, am început să-i observ atent cu ajutorul lupei… care a făcut adevărate minuni. Cu ajutorul ei, am putut să văd că acești cărăbuși nu sunt identici: picioarele, aripile și antenele lor prezentau mici deosebiri. Așadar cărăbușii nu erau la fel, ci doar asemănători. Iar dacă nu sunt identici, nu pot fi numărați ca într-un șir, pentru că sunt diferiți. Asta înseamnă că nu poți zice: „cinci cărăbuși” ci: „un cărăbuș, cu încă un cărăbuș, cu încă un cărăbuș, cu încă un cărăbuș și cu încă un cărăbuș”, fiecare dintre ei rămânând unic. La fel sunt și frunzele, și copacii, plantele, tulpinile și florile, muștele, fluturii și bondarii, picăturile de ploaie și boabele de grindină – mai tot ce ne înconjoară. Toate sunt asemenea între ele, dar nu identice. Așadar, în acea primăvară, a fost întâia oară când am realizat că, în numărătoarea lor, oamenii mari mint – ca într-o coaliție – și acesta este modul lor de viață. Și m-a cuprins frica. O frică mare, pentru că nu știam cum să scap din lațurile acestei capcane. Habar nu aveam pe atunci că, în lume, venise un Om, Care rostise niște cuvinte neprețuite: „Unul este Învățătorul vostru: Hristos, iar voi toți sunteți frați” (Matei 23, 8).
Dar iată-ne din nou pe malul mării: trei generații, același șir de cifre și Maria (care acum, la rândul ei, este mamă) aruncând în mare ciotul de crenguță ce scrijelise cu cifre obrazul plajei.
Cuvântul cifră provine din italianul cifra, cu sorginte în latinescul cifra, care se trage din arăbescul șifr, care înseamnă zero, nimic, gol. De acest hău, de această lipsă de conținut, de această coajă existențială fugim fiecare dintre noi și nici o persoană nu își dorește cu adevărat să ajungă să devină nimicul unei cifre. Iar această alergare poate să ne fie salvatoare.
Cuvântul alergare se pare că provine din latinescul allargāre, cu sorginte în cuvântul largus, care înseamnă abundent, îmbelșugat. Se crede că aceeași rădăcină largus a dat în aromână alag (a alerga, a rătăci, a căuta), în albaneză largoj (a lăsa) iar în italiană allargare (a lărgi).
Pentru Fiul lui Dumnezeu, Cel prin Care s-a făcut Cerul și pământul, adunarea este una a unicității irepetabile (la toate nivelurile existenței) și nu e bazată pe principiul cifrei, ci pe cel al persoanei. De aceea ne-a și spus: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în Ceruri. Căci unde sunt doi sau trei, adunați în Numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20). Ca un Dumnezeu adevărat și mai presus de timp, Domnul Hristos cunoaște deplin unirile întru El ale tuturor celor „doi” sau „trei” adunați întru Numele Său, în toată istoria firii omenești. Dovada acestei atotștiințe este cuvântul Lui: „se va da lor de către Tatăl Meu”, pentru că tot ceea ce știe și lucrează Tatăl, o face și Fiul.
Iar Numele adevăratului Învățător este Dragostea, pentru că nu ne-a aburit cu gargară, minciuni și vorbe moarte (Matei 8, 22), ci, tot ce a zis, a împlinit El mai întâi, în Ghetsimani și pe Cruce pecetluindu-Și graiul: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).
În zilele noastre, când omul-persoana a devenit o banală cifră în numărătoarea stăpânitorilor acestei lumi, Hristos Dumnezeu este Singurul Care ne vede cu adevărat și ne unește – peste orice îngrădire – dacă noi ne adunăm unii cu alții întru Numele Său.
Lărgirea inimii este adunarea întru Una a tuturor semenilor firii omenești.
Așadar, dacă dorești, luând aminte la asemănări, vei pricepe osebirile, iar cunoscându-le și pe unele și pe altele, inima ta va învăța a se lărgi întru Dumnezeu și nu va mai putea fi păcălită de mai marii sau mai micii acestei lumi, izbăvindu-te din robia aplaudacilor.
†
În mijlocul nostru venind și făcându-Ți sălășluire tainică, ne înveți calea purtării Crucii, Hristoase Dumnezeule, și, pogorându-Te în iadul nostru lăuntric, vădești bezna cea amară a nesfârșitelor noastre minciuni, ca astfel să ne înveți a cere izbăvirea din robia stricăciunii și a morții. Spală cu lacrimi fierbinți împuțiciunea cea ucigașă a învoirilor noastre cu cugetul lumesc, ca în acest chip să fim cuprinși, tămăduiți și înnoiți de lumina cea mângâietoare și nemuritoare a Învierii Tale din morți.
