Efremia,
uitându-mă printre fotografiile făcute de-a lungul vremii, am găsit-o și pe aceasta, cu Alexie pe când era copil. Mergeam atunci spre casă dimpreună cu părinții lui, iar înainte ca traseul nostru comun să cotească, am observat niște ierburi înspicate, crescute pe fâșia de pământ dintre trotuar și drum. Așa că i-am rugat să oprească puțin căruciorul în care se afla băiețelul și am făcut o serie de fotografii, cea de aici fiind una dintre ele. Pe atunci, Alexie aproape că împlinise doi ani, iar acum a ajuns la vârsta majoratului.
Imaginile sunt ele însele un „revelator fotografic” și au această putere de a deschide calea feluritelor simțiri lăuntrice ale privitorului. Având înainte această fotografie, mi-am adus aminte de atmosfera pașnică și blândă a acelei zile însorite, iar văzând fruntea lui Alexie plecată între spice, mi-a zburat gândul la un unchi – cumnat de-al tatălui meu – ce trăia la țară, la câteva case depărtare de cea a bunicii. Era un om tare glumeț, avea o inteligență sclipitoare, dar era și un meșter foarte bun, căruia îi plăceau mult lucrurile ingenioase. Prezența lui plăcută și creativă, precum și glumele sale, sau felul în care folosea anumite cuvinte ale locului, m-au făcut să mă apropii de el și astfel mi-a fost dat să învăț multe lucruri.
Fiind foarte priceput la crestături în lemn, el lucrase o cruce și mai multe brâie pentru iconostasul bisericii vechi din sat, ce datează de la 1796. Tot cu truda și cheltuiala sa, a făcut o troiță mare, încrustată, ridicată în cinstea eroilor din cel de al Doilea Război Mondial. Când rămăsese el singurul dintre localnici care mai știa să facă crestături, era cumva mâhnit că nu găsise pe nimeni căruia să-i predea meșteșugul. În aceste împrejurări, am ajuns să învăț de la el să fac crestături în lemn și îi sunt foarte recunoscător până azi.
Una dintre glumele lui devenise foarte cunoscută printre sătenii bătrâni ce simțeau tot mai mult povara vârstei înaintate. Unchiul meu – care era cu câțiva ani mai mare decât bunica – obișnuia să spună că medicamentele cu efect garantat pentru orice boală sunt: Lopatin, Gropatin, Popamin și Parastasin.
În toamna în care am învățat de la el să fac crestături în lemn, m-a rugat să-l ajut să-și are grădina de lângă casă. Aceasta nu putea fi arată cu tractorul, deoarece avea acolo o mulțime de pomi fructiferi, iar aceștia, prin coroana mare pe care o aveau, nu permiteau utilajului să se apropie prea mult de trunchiul lor. Așa că unchiul a pornit să-și are grădina cu plugul tras de cal, sarcina mea fiind una ușoară – aceea de a duce animalul de căpăstru. La capătul brazdei întorcea lama plugului și relua arătura înapoi, pe rândul brazdei. Când m-a chemat să-l ajut la arat, m-am entuziasmat, gândindu-mă că voi putea înțelege mai bine cuvântul Mântuitorului: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 62).
Nu mai arasem niciodată și habar nu aveam ce înseamnă acest lucru. Așa că, din râvna tinereții, i-am spus unchiului meu că aș vrea să ar și eu, măcar câteva brazde. Auzind ce-mi trebuie, mi-a zis: „Mă coptile (copile), nu-i lesne a întoarce fruntea gliei”. Iar apoi mi-a explicat ce și cum trebuie să fac. Am prins de coarnele plugului și, așa cum am putut, am dus la capăt mai multe brazde. Pământul era argilos și îndesat, iar coarnele plugului trebuiau ținute cu tărie pentru ca brazda să fie îndestul de adâncă și să iasă și dreaptă. Aram grădina pe lungimea ei și cred că, după șapte sau opt brazde, puterile mi s-au isprăvit. Eram leoarcă de sudoare și, scoțând plugul din brazdă, am răsuflat o vreme la marginea grădinii. Unchiul meu, văzându-mă ostenit, mi-a zis: „No, ai întors în pământ fruntea gliei. Vezi ce fain sclimțește (sclipește) asta nouă?”. Astfel am aflat că el numea „fruntea gliei” partea îndreptată spre cer a țarinii.
Plugul și arătura au menirea de a săpa pământul și a întoarce rădăcinile din el, orientându-le spre cer. Astfel, ele vor fi degerate de îngheț și se vor descompune mai repede, prefăcându-se în îngrășământ și țărână. Într-un astfel de pământ, se poate pune primăvara grâu, iar în dogoarea verii, el va ajunge la vremea secerișului. Atunci când sunt coapte, spicele de grâu se pleacă de la capătul tulpinii, ca și cum ar fi îngreuiate de povara rodului. Însă foșnetul unei holde gata de seceriș rămâne de neuitat și pentru că plecarea spicelor este o tainică înainte-vestire a cuvântului Domnului: „Adevărat, adevărat zic vouă că, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24).
Fruntea gliei se întoarce spre Cer prin roadele veșnice ale Învierii lui Hristos.
Așadar, dacă dorești, oricând poți pleca fruntea ta înaintea Celui Care S-a pogorât la iad spre a ne înfrânge moartea și, dintru slava Învierii, ne dăruiește cu atâta mărinimie Pâinea cea spre ființă.
†
Dezrădăcinează din bezna noastră lăuntrică toate mătrăgunele patimilor, Preabunule Hristoase, ca, făcându-se loc în inimile noastre pentru grâul cel preacurat al cuvintelor Evangheliei, să ne învrednicim a purta cu bucurie roada și bogăția cea hrănitoare a Numelui Tău de Dumnezeu și Om. Pleacă și cufundă cugetele și simțirile noastre întru smerenia Ta nețărmurită, ca îmbelșugându-ne cu ploile lacrimilor de pocăință, să se facă și inima noastră jitniță vrednică de seninul cel ceresc al dumnezeieștii înfieri.
