Efremia,
adeseori mi s-a întâmplat ca, în viața de zi cu zi, să întâlnesc cadre pe care aș fi dorit să le surprind fotografic, însă imaginea ce am așezat-o aici e cea prin care am înțeles că este lucru cu rost a avea aparatul foto la îndemână. Întâmplarea s-a petrecut acum mai bine de douăzeci de ani, la puțină vreme după ce îmi cumpărasem primul aparat foto digital. Pe atunci, ieșeam la fotografiat într-un fel de sesiuni recreaționale, iar „antrenamentul” dobândit în aceste plimbări mi-a sporit acuitatea vizuală. Din experiență, am observat că o privire cu luare aminte, unită cu rugăciunea de toată vremea, îți poate deschide calea către rațiunile dumnezeiești din zidire, aceste cuvinte făcătoare de viață preschimbându-se în întâlnire cu Făuritorul tuturor celor din Cer și de pe pământ. Astfel cadrul fotografiei devine, în taină, un altar iconic prin care se poate trece de la cele simțite și sufletești către cele nevăzute și dumnezeiești. Pe această cale, „ieșitul l-a făcut poze” se preschimba, prin interiorizare, într-o procesiune iconică, în care „umblam pe vârfuri” în uriașa și minunata creație dăruită de Hristos Domnul oamenilor.
Dar să ne întoarcem la fotografia pe care am intitulat-o atunci: „Manechinul cu inimă electrică”. Cred că eram cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, iar magazinele își împodobiseră deja vitrinele cu felurite ornamente festive. Trecând pe lângă sticla după care se afla acest manechin ce „privea în depărtări”, m-am oprit pentru câteva clipe și, analizând cadrul și reflexiile, mi-a părut nespus de rău că nu aveam aparatul foto cu mine. Pe atunci era încă în vogă pagerul, căci rețelele mobile erau la începuturi și abia după mai mulți ani au apărut telefoanele cu camere foto, care astăzi țin de cotidian. Afară era înnorat și lumina de la prânz era difuză și constantă, iar aceasta însemna că puteam să merg până acasă și apoi să mă întorc cu aparatul foto, fără ca în acest răstimp cadrul să se schimbe semnificativ. Mizam mult și pe nemișcarea manechinului, care nu părea nicidecum că s-ar grăbi undeva. Mi-a luat aproape două ore să merg acasă și să mă întorc, deoarece vitrina cu pricina se afla, față de unde locuiam, în partea diametral opusă a orașului. Așa că, după această întâmplare, am început să port aparatul foto cu mine de fiecare dată când plecam de acasă. Iar acest modest efort a meritat cu asupra de măsură, pentru toate „întâlnirile” de taină mijlocite prin fotografii.
Dacă citim în dicționar definiția cuvântului manechin, aflăm că el are câteva sensuri: (1) figură de lemn, de ceară, de material plastic etc., care înfățișează corpul omenesc sau o parte a lui și este folosită ca model în pictură și sculptură, ca suport pentru a proba ori a expune o haină etc.; (2) epitet dat unui om care execută servil și mecanic ceea ce i se cere; om lipsit de personalitate, ușor de condus și influențabil; (3) persoană angajată de un (mare) atelier de croitorie, de o casă de mode etc. pentru a îmbrăca diverse obiecte vestimentare, cu scopul de a le prezenta public; model.
Etimologic, cuvântul manechin provine din franțuzescul mannequin, care se trage din olandezul mannekijn/manneken, ce înseamnă om mic.
Pe când eram într-o călătorie, mi-a fost dat să mă intersectez cu un alt manechin, de data aceasta în fața unei vitrine de magazin din Barcelona, aflându-mă atunci împreună cu Florin – vechiul meu prieten și camarad, la rândul său pasionat de fotografie și mare iubitor al acestei îndeletniciri. Fotografia alăturată nu este nicidecum un instantaneu, ci Florin a ascultat cu răbdare și îngăduință toate indicațiile de poziționare necesare pentru ca întreaga compoziție a cadrului să fie închegată.
Artificialitatea acestei „întâlniri” a lui Florin cu manechinul șugubăț m-a trimis îndată cu gândul la acea esplanadă pe care se fac prezentările de modă și pe care manechinele defilează fiind sigure pe ele – dar purtând parcă o mască exuberantă și imbatabilă –, înaintea celor care dau aprecierile trendurilor vestimentare. Acest promontoriu făcut de oameni pentru vizibilitatea plimbării manechinelor poartă numele de catwalk (tradus literal mersul pisicii), cuvântul având la bază un termen nautic ce desemnează esplanada construită în porturi pentru a avea accesul la ambarcațiuni. Mai apoi, termenul a fost preluat de lumea modei pentru a desemna pasarela – podiumul alungit pe care modelele prezintă din mers, cu expunere maximă, creațiile vestimentare.
Zilele trecute mi-a fost dat să aud iarăși cuvântul catwalk și, vrând-nevrând, mintea mi-a zburat la priveliștea electrizantă a unei dimineți de vară. După ce m-am trezit, am deschis larg geamul și, privind pădurea, am zăbovit în fereastră, inspirând aerul răcoros și înviorător. Soarele răsărise, iar razele lui prefăceau în boabe de aur mulțimea picăturilor de rouă de pe iarba din jurul blocului. De nu știu unde, a apărut o pisică pestriță, care, la acea oră, avea de trecut pe sub geamul meu, defilând prin iarba plină de rouă. Pisica se mișca atât de alene, încât parcă era stăpâna timpului, iar la fiecare pas, găsea cu lăbuțele ei locul cel mai puțin ud pentru a se sprijini pe pământ. Concentrarea perfectă și totodată cât se poate de naturală, adeverită în mișcarea picioarelor din față, era urmată de cea a picioarelor din spate, iar ceea ce mi-a fost dat să văd a fost un regal al preciziei și al frumuseții, cu care Dumnezeu a înveșmântat toate făpturile Sale. Era inevitabil ca pisica să se ude pe piciorușe, așa că, la vreo zece pași, ea se oprea și își debarasa apa adunată pe blăniță prin ridicarea fiecăreia dintre lăbuțe și scuturarea ei de câteva ori. Nu știu dacă am putut descrie mulțumitor ceea ce mi-a fost dat să văd în acea dimineață înrourată, dar delicatețea grațioasă cu care pisica trecea prin iarba plină de rouă a rămas în amintirea mea ca o formă de coregrafie pură și absolută.
Din viața Sfântului Serafim de Sarov, s-a păstrat o întâmplare mărturisită de câteva monahii care au fost martore nemijlocite ale celor petrecute. Însoțit de aceste maici, Sfântul Serafim se întorcea de la Mănăstirea Sarov către pustia în care viețuia. Trecând printr-o poiană largă, monahiile au observat că Sfântul umbla desculț și s-au minunat cât de albe erau picioarele lui, dar el, simțind cugetele lor, le-a îndemnat să meargă înainte pentru că le va urma. Maicile au făcut întocmai, însă, după un răstimp, s-au întors curioase să afle unde anume e Părintele Serafim. Și nu mică le-a fost uimirea când au văzut că el mergea pășind pe deasupra vârfurilor ierbii cam la un metru de la pământ. Sfântul le-a cerut să păstreze tăcerea despre cele petrecute până când va răposa, iar la vremea cuvenită, maicile au dat mărturie pentru cele văzute. Ce nu știau, poate, aceste monahii este faptul că Sfântul Serafim se apropia atunci de pustia lui, locul în care cunoscuse pogorârea până la iad în rugăciunea pentru oameni, el însuși socotindu-se nevrednic de a păși pe acest pământ. Cuviosul Serafim nu putea să rănească strivind nici măcar un fir de iarbă și, suspinând pentru neputința omenească, în Duh și în Adevăr se azvârlea pe sine în iad, unindu-se cu smerenia lui Hristos. Și pe cât de jos se pogora în suspinul său, pe atât de sus îl ridica Domnul spre a vădi gingășia făcătoare de viață a Duhului Sfânt, strămutând la înălțime tălpile și pașii Sfântului Serafim, într-o fină mângâiere dăruită vârfurilor ierbii. În rugăciunea sa pentru oameni și pentru întreaga fire, el făcea întocmai ca și Învățătorul său.
Adevăratul model de înaintare în această lume este smerenia lui Hristos.
Așadar, dacă dorești, dintr-un om mic ce întrupează ideile și formatările altora – care sunt ca un potop în zilele noastre – poți deveni un om mare, urmându-I Celui Care, fiind mai mare decât toți, S-a făcut Sluga noastră, a tuturor, mărturisind smerit: „Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul care slujeşte” (Luca 22, 27).
†
Cu privirea ta blândă și smerită de Dumnezeu și Om, privești la cocoțările noastre în slava deșartă și în mândrie și vezi prăpastia morții pe care ne-o deschidem sub fiecare pas, dar, cu ocrotirea Ta făcătoare de viață, ne cruți până când vom voi a fi pregătiți să ne trezim din somnul iadului și din nebunia împătimirilor pământești. Întinde și mie mâna Ta cea care m-a zidit din nimic, pentru ca smulgându-mă din adormirea cea ucigașă, să învăț a păși pe urmele Crucii Tale și astfel să ies din somnul orbirii sufletești și să văd razele pururea fiitoare ale nețărmuritei smerenii a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.
