[16] Chitară vs. ghem

Efremia,

anul acesta, la începutul lunii februarie, am primit de la baciu Steluʹ, un prieten de-al meu, întâia lui chitară la care a învățat să cânte și pe care tocmai o recuperase din casa părintească. Chitara era frântă în două bucăți: corpul de rezonanță și gâtul cu capul – locul unde se înfășoară corzile și de unde se acordează. Îmi povestise înainte vreme despre această chitară și câteva din amintirile ce o însoțeau. Astfel am aflat că gradul de deteriorare în care se afla instrumentul îl făcea irecuperabil. În aceste împrejurări, l-am rugat să-mi împrumute chitara înfrântă de timp pentru a încerca să-i fac câteva fotografii.

Am pornit de la mai multe idei și am probat câteva variante pentru compoziție, dar, în cele din urmă, am rămas la cea în care chitara își redobândea forma întreagă prin firele desfășurate a câtorva gheme de lână. Așa s-a ivit fotografia de aici. După ce încheiam sesiunea foto, urma să pun chitara pe foc, așa după cum îmi ceruse proprietarul acesteia. Am făcut întocmai, însă mi-am dorit să surprind fotografic și ultimul suspin al chitarei, când cântecul lemnului ei va pulsa în vâlvătaia limbilor de foc.

 

 

Pentru a o putea aprinde, am frânt chitara în bucățele mici, începând din locul unde era ruptă și desprinzând fâșie după fâșie. Apoi am pus-o în cuptor, însă, pentru că lemnul era foarte uscat și avea în exterior și un strat subțire de lac, s-a aprins grabnic, mistuindu-se neașteptat de repede. În răstimpul în care chitara a ars, am ținut ușa cuptorului deschisă, pentru a auzi și cele din urmă foșnete și fâlfâiri ale instrumentului, care acum devenea tot mai ușor, strămutându-se în strălucirea smerită a lemnului ce arde.

 

 

Cu chitara s-a încheiat, în acea seară de februarie, focul pe care îl făcusem pentru a încălzi casa. În liniștea nopții, lemnul ei s-a prefăcut într-o cenușă alburie, iar eu am adormit cu gândul la bunica și mama mea și la răstimpurile copilăriei, când le ajutam să depene lâna din sculuri și să o facă ghem, pregătind-o astfel pentru tricotat.

Cu toate că îi era cunoscut întregul proces al prelucrării lânii – de la tunderea oilor și până la toarcerea caierului de lână – fiind sub înrâurirea colectivă a înlesnirilor aduse de procesele mecanizate, bunica își ducea lâna pe care o avea de la oile sale la o cooperativă meșteșugărească, unde se ocupau de prelucrarea și toarcerea ei. Întotdeauna când mergea acolo, stătea două-trei zile și, când se întorcea, venea bucuroasă cu sculurile de lână în bagaj, acestea având firul gata pregătit pentru a fi tricotat sau țesut. Nu pot uita acea bucurie a bunicii atunci când se întorcea acasă cu lâna toarsă și prefăcută în fire, însă numai ea cunoștea deplin truda și sudoarea care însoțea toată această strădanie.

Când era singură, bunica își depăna sculurile de pe o vârtelniță de lemn, iar când în preajmă se aflau nepoții sau fetele ei, depănătoarea era înlocuită de brațele unui om. Când sculul de lână era ținut pe mâini, posibilitatea ca firul lui să se rupă sau să se încâlcească era mult mai mică, iar bunica – o femeie foarte harnică – depăna și întocmea foarte repede ghemul. Dacă avea la îndemână puțină hârtie, buna își începea ghemul făcând două suluri mici de hârtie pe care le încrucișa și astfel începea să depene firul de lână prin cele patru făgașe obținute din încrucișarea celor două hârtii răsucite. Ghemul creștea repede în mâinile ei, iar firele îndesate și aglomerate dădeau fermitate ghemului și păstrau lâna întinsă pentru a putea fi tricotată mai apoi. De altfel, atât cuvântul ghem, cât și verbul a aglomera, au aceeași rădăcină – cuvântul latin glomerō, care înseamnă a da formă rotundă, sferică.

Fie țesut, fie tricotat, un veșmânt poate prinde formă și contur numai prin încrucișarea firelor, aceasta fiind, în fapt, „unitatea de măsură” a țesăturilor de orice fel. Ea ar putea fi pecetea tăcută a căldurii hainelor de lână, căci preînchipuie fierbințeala tainică a focului dumnezeiesc, despre care Domnul a spus: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49). Aceasta este văpaia care va arde tainic bezna și moartea din inimile tuturor celor care vor fi chemați a păși de-a dreapta lui Dumnezeu în ceasul Judecății Sale.

Până azi păstrez ca amintire o pereche de ciorapi de lână pe care i-a tricotat bunica folosind patru andrele și întrebuințând lână de la oile din gospodăria ei. Sunt încredințat că i-a împletit cu dragoste și rugăciune pentru noi toți, grija ei maternă revărsându-se blând și smerit peste toți și toate.

Întru această grijă și trezvie era adâncită Maica Domnului la Bunavestire și prin ea s-a dăruit tuturor mamelor de peste veacuri puterea răbdătoare a celor prin care vine om nou în lume (Ioan 16, 21). Mai apoi, tot ea va fi cea care îi va împleti Fiului Său acel veșmânt cu care a mers la răstignire, despre care Sfântul Evanghelist Ioan va zice: „Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime” (Ioan 19, 23).

Cred că muzica, la obârșia ei, este de sorginte maternă, fiind însăși expresia ființei care naște ființă – o desăvârșită taină, cunoscută doar adâncului dragostei și gingășiei lui Dumnezeu.

Muzica cea mai amplă și mai minunată din această lume zidită va rămâne tăcută – poate abia șoptită în unele inimi – și va fi auzită în toată plinătatea și desăvârșirea ei la cea de a Doua Venire a Domnului Hristos, când toate vor fi străluminate prin suflarea Duhului Sfânt, despovărându-le de suspinul morții. Atunci se va auzi deplin tăcerea negrăită prin care Pruncul S-a zămislit în pântecele Fecioarei, atunci se va auzi blândețea cu care S-a alăptat de la sânul Maicii Sale, atunci se va auzi susurul atingerii, când Copilul, cu degețelele Lui, a atins degetele Preacuratei, iar în strunele dragostei sale de Maică și Fecioară, se izvodea neîncetat cântecul cel nemaiauzit al smereniei lui Hristos: Dumnezeu Om S-a făcut!

Acesta e imnul cel mai presus de minte, cuvinte și simțire al Întrupării Cuvântului, e cântecul cel preadorit al îndumnezeirii noastre întru El, Care e Fratele nostru mai mare și Prietenul ce ne este mereu alături.

Un cântec neasemuit, răsunând într-o tăcere nemărginită și surâzătoare ce-i îmbrățișează pe toți și toate.

Așadar, dacă dorești, oricând îți poți alipi fruntea de fereastra odăii în care te afli și, într-o singură clipire a ochilor, ți se poate furișa în inimă întreaga muzică a smereniei dumnezeiești, căutând ea întru tine apele cele dintâi.

†

Ai purtat pe palmele tale și în îmbrățișarea ta lăuntrică pe Fiul Tatălui, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea uimindu-te de negrăita smerenie a Fiului tău și Dumnezeului nostru, și împodobind cu lacrimi de mijlocire pentru întreaga fire omenească fiecare scutec cu care Îl înfășai, fiecare picătură de lapte cu care Îl hrăneai, fiecare bucățică de pâine pe care I-o întindeai. Iar El a mers cu tine de mână, S-a jucat și a crescut sub privirile tale, deschizându-ne prin Sine calea Crucii și a Învierii și făcându-te Mama noastră a tuturor, iar pe Sine – Fratele nostru mai mare, Care S-a preamărit sorbind până în străfunduri moartea noastră, a tuturor. Pentru aceea și noi cădem înaintea ta, Preacurată Fecioară, cerându-ți să reverși și asupra noastră razele Învierii din morți a Fiului tău, care pururea îți împodobesc cu strălucire chipul de Împărăteasă și Maică a Cuvântului Vieții.