[17] Piuliță vs. cârmoajă

Efremia,

de curând am revăzut unul dintre filmele lui Andrei Tarkovski și, cu toate că îl vizionasem înainte de câteva zeci de ori, din nou am fost cuprins de simțământul că seva lăuntrică a acestei capodopere e de o prospețime și de o adâncime care dau filmului o coerență și o imersie în taină nespus de greu de egalat. Și de această dată, m-am uimit iar și iar de genialitatea regizorului și de extraordinara lui capacitate de a evidenția, într-un mod deopotrivă elegant și discret, frumusețea rațiunilor dumnezeiești din zidire și din făpturi.

Rămânând cu gândul la cadrele filmului, mintea mi-a zburat spre anii copilăriei și mi-am adus aminte de un anume joc din perioada de dinainte de a merge la liceu. Între năzbâtiile făcute în acea vreme, se număra și o joacă cu niște pocnitori, care era foarte răspândită printre băieții de vârsta mea. Nu știu cine inventase acel joc, dar cu siguranță că era o persoană ingenioasă și care observase atent întregul mecanism întrebuințat. Jucăria era foarte simplă și fiecare putea să-și facă o pocnitoare dacă avea la îndemână două șuruburi, o piuliță, un capăt de ață și două-trei fâșii de nailon mai rezistent. Pocnitoarea se confecționa simplu: cele două șuruburi se înfiletau cu vârful în piuliță, iar de capătul hexagonal al unui șurub se legau cu ața fâșiile de polietilenă. În interiorul piuliței, între vârfurile celor două șuruburi, se punea sfărâmătură obținută din gămălia chibriturilor, apoi aceste pocnitori se aruncau de preferință în sus, iar la cădere, se loveau de bitum sau de beton, provocând o bubuitură mai mare sau mai mică, proporțională cu iscusința celui care încărca și lansa pocnitoarea.

Locul preferat pentru această joacă era curtea școlii, după ce se terminau orele de după masă și venea seara. Jocul acesta era deja vestit și ne adunam acolo mulți băieți ca „să tragem cu artileria” – așa cum ziceam pe atunci. Așteptam căderea întunericului, deoarece o pocnitoare bine încărcată producea la impact atât flacără, cât și bubuitură. A fost o mare distracție și un spectacol amuzant ce a avut loc mai multe seri la rând, până când o profesoară, care locuia în blocul din vecinătatea școlii, ne-a purtat de grijă „să nu cumva să ne accidentăm”.

În această împrejurare, am „migrat” spre o parcare cu spațiu generos ce se afla la o mică depărtare de școală. Aici, la lumina palidă a felinarelor iluminatului public, ne jucam de-a v-ați ascunselea printre mașini, regula fiind că aveai voie să te ascunzi exclusiv printre automobilele parcate acolo. Era un joc foarte viu și plin de veselie, ajutat din plin de slabul iluminat public din perioada comunistă.

După vreo cincisprezece ani, prin 2000, spațiului acestei parcări i s-a dat o altă destinație și aici s-a construit, în perioada următoare, biserica parohială ce poartă hramul Tuturor Sfinților. În timpul ridicării acestui locaș, adeseori vizitam șantierul seara sau în zilele de la sfârșitul săptămânii, iar aparatul de fotografiat mă însoțea mereu. Orice șantier este foarte dinamic, iar paleta de imagini cu care te poți întâlni e deopotrivă bogată și variată.

Într-o după masă de duminică, am urcat în turnul clopotniței, iar acolo am găsit aceste piulițe, dopuri și manșoane filetate, lângă care era aruncată pe jos o cârmoajă îmbucată de pâine, căzută probabil de pe la mesele muncitorilor.

În filmul Stalker (1979), aflat sub semnătura lui Tarkovski, Călăuza – acest nebun care își risca viața ca măcar vreunul să-și vină întru sine – îi duce pe doritori în Zonă, ca, ajungând fiecare să intre în Camera dorințelor, să se poată întâlni cu el însuși și astfel să înceteze jocul de-a v-ați ascunselea cu Dumnezeu și cu propria conștiință. Felul în care Stalker îi călăuzea pe oameni prin Zonă poate părea nebunie curată pentru orice om cu capul pe umeri. Dar el își cunoștea foarte bine slujirea de Călăuză și tocmai prin aceasta aparținea cu adevărat numai și numai Zonei.

În itinerariul său prin Zonă, Stalker se ghida cu ajutorul unor piulițe de care erau legate niște fașe, pe care le arunca în direcții aparent aleatorii, iar „stabilitatea” toposului în care acestea cădeau determina următorii pași, întotdeauna făcuți cu luare aminte.

 

 

În locul în care s-a încheiat călătoria cu drezina și au poposit în Zonă, Călăuza îi încredințează Profesorului – posesor al unei cunoștințe și înțelegeri precise, funcționale și la fel de moarte precum o piuliță rece de metal – trei obiecte anume, cerându-i să le lege cu fâșii de pansament – niște bandaje făcute dintr-o țesătură de tifon.

 

 

Piulița este o icoană a cunoștinței noastre reci, grele și moarte, în care „filetul” circumscrierii în categorii ucide neîncetat viul harului. Această cunoștință, care este împreună-lucrată cu cel ce „dintru început a fost ucigător de oameni” (Ioan 8, 44), are trebuință să fie „bandajată” și tămăduită cu giulgiurile în care Hristos a fost înfășurat, dar pe care le-a lăsat în urmă prin Învierea Sa din morți.

Când Scriitorul s-a revoltat împotriva metodei alese de Călăuză pentru aflarea drumului prin Zonă și, pe de altă parte, s-a învârtoșat pentru că acela i-a golit sticla cu alcoolul pe care-l folosea ca să-și anestezieze simțirile, îndârjit, el a pornit pe de-a dreptul către Camera dorințelor. Dar, ajungând în apropiere, aude dintr-odată glasul „extra-terestru” – adică mai presus de pământ – al Zonei, care îl oprește, spunându-i: Stoite! Ne dvigaitesi! – ceea ce înseamnă Opriți-vă! Nu vă mișcați! (minutul 60).

Este uimitor de adânc faptul că Tarkovski a cerut ca acest glas „extra-terestru” să fie realizat prin suprapunerea vocilor celor trei protagoniști aflați în Zonă: Călăuza (Alexandr Kaidanovski), Profesorul (Nikolai Grinko) și Scriitorul (Anatoli Solonițîn). De altfel, după ce glasul de Sus se face auzit, fiecare în parte se întreabă cine a oprit înaintarea spre Camera dorințelor. Ori, Cine este Cel Ce poartă în Sine glasurile noastre, ale tuturor, și e preocupat deopotrivă de ocrotirea și creșterea lăuntrică a fiecăruia?

Ca viețuitori în această lume, mai devreme sau mai târziu, cugetarea noastră poate ajunge cu ușurință la măsura unei pocnitori ce face puțină gălăgie și un strop de lumină în noapte, și care, poate, îi va și impresiona pe cei cu minte necoaptă, ce nu iau aminte la merindea cu care se hrănesc lăuntric.

Sorgintea cuvântului cârmoajă este nemțescul Kirch-Messe (în traducere – Liturghia Bisericii), ce stă și la obârșia cuvântului chermeză – care, inițial, nu a avut sensul de petrecere, ci pe cel de agapă, masă de pomană. Fie că ne mulțumim cu cârmoaje, fie că ne înecăm amarul în chermezele uitării de sine, calea de mijloc rămâne cea a Bisericii Celui Care a spus despre Sine: „Eu sunt Calea” și „Acesta este Trupul Meu” (Ioan 14, 6; Luca 22, 19). Aici încetează jocul de-a v-ați ascunselea cu Dumnezeu și cu propria conștiință și astfel sosește vremea în care suspinele cele mai adânci ale omului vor fi deplin îmbrățișate de Duhul Sfânt.

Inima omului se sălășluiește în Lumină dacă își ascunde viața cu Hristos întru Dumnezeu (Coloseni 3, 3).

Așadar, dacă dorești, privește dimpreună cu Domnul în lăuntrul tău, iar ceea ce vei vedea te va îmbogăți cu roua suspinelor tămăduite.

†

Cu sudorile Tale însângerate din Ghetsimani și cu moartea pe Cruce, ne-ai adunat pe toți întru dragostea cea una a Părintelui Ceresc, Hristoase Dumnezeule, asumându-Ți toate alegerile noastre și înghițind amărăciunea morții lăuntrice din fiecare ipostas al firii omenești. Pentru aceea Te-ai și pogorât la iad, ca toți cei cufundați și sălășluiți în moarte să vadă razele Dumnezeirii Tale, prin care ai și săvârșit chemarea tuturor celor ce au iubit mai mult lumina decât întunericul. Fă cunoscut adâncurilor conștiinței suspinul cel neostoit al inimii ca, primind întru noi privirea Ta dumnezeiască, să înceteze ascunderea noastră neîncetată în ucigașa îndreptățire de sine.