Efremia,
cu mulţi ani în urmă, s-a nimerit să trec odată pe strada pe care acum am ajuns să locuiesc, şi, pe peretele alb al unei case, am descoperit nenumăraţi stropi de apă murdară, în diverse diluţii, azvârliți de roțile maşinilor care treceau în viteză prin bălţile de pe drum. Stropii s-au uscat iar pe zid a rămas lutul, conturat în pete de diverse concentrații și intensități. Mi-a plăcut acest zid, deoarece de mai multe ori, mergând pe trotuar, am fost stropit de către automobilele care înaintau grăbite, ducând pasageri la fel de grăbiți. Tocmai de aceea m-am gândit să-i fac o fotografie peretelui, imagine pe care iat-o înaintea privirii tale.
Acum se întâmplă să locuiesc chiar vizavi de acea casă cu pereții stropiți, însă ea a fost demolată în urmă cu ceva vreme, iar zidurile sale, dimpreună cu stropii de noroi, s-au prefăcut în moloz, pentru a trece încet-încet spre lutul din care suntem alcătuiți toți în această viață pământească.
În locul acelei cuminți „case cu stropi”, s-a ridicat azi un edificiu de beton, metal și sticlă, care nu are mai nimic din căldura umană, ci pare o cușcă ieșită din pământ, o propovăduire prin formă și conținut a antropocentrismului și a singurătății sfâșietoare. Dar, oricât de invincibilă și indestructibilă ar putea să pară această clădire, este și ea supusă stricăciunii și, mai devreme sau mai târziu, va trece prin oglindirea în cuvintele dumnezeiești ale dragostei Evangheliei.
Din orice soi de semifabricate sau structuri ar fi făcut, un perete este alcătuit din materie și nu poate rămâne veșnic în forma sa actuală, pentru simplul fapt că, odată cu ultima sa respirație pe acest pământ, nimeni, niciodată nu a putut duce din această viață nici măcar o moleculă de oxigen. Așadar, dacă omul, care este culmea zidirii, este supus stricăciunii, cu atât mai mult lucrul mâinilor sale.
Poate că bordeiul şi peştera este cea mai proprie, cea mai onestă și cea mai la îndemână sălăşluire pentru om în condiţia sa de făptură muritoare pe acest pământ, deoarece, așa cum bordeiul are de jur împrejur pământ, tot astfel și peștera are de jur împrejur piatră. Pământ și piatră – așa cum le-a lăsat Dumnezeu omului după despărțirea lui de Rai. Și nu e deloc întâmplător că Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a poposit printre noi născându-Se în ieslea unei peșteri de dobitoace din Betleem, care nu era nicidecum străină de mirosul de bălegar.
Poate tocmai mormântul este cel din urmă bordei al omului pe acest pământ, în care „zidurile” sunt atât de apropiate, încât noi înșine ne prefacem în ele, plinind cuvântul cel dintru început: „pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19).
Cât suntem în viață, peretele ne poate despărți de lume și de ceilalți semeni și poate alcătui un sălaș pentru fiecare dintre noi. Însă orice zid este deplin transparent pentru ochii lui Dumnezeu, iar el ne este dăruit ca, adâncindu-ne cuvintele în inimă, departe de ochii lumii, să le grăim pe toate înaintea Duhului Sfânt, Cel Carele pretutindenea este și pe toate le plinește.
Să primim toți stropii de noroi pe care semenii noștri grăbiți îi aruncă asupră-ne!
Așadar, dacă dorești, poți privi toate mișcările din lutul lumii cu ochii veșniciei și vei înțelege tot mai mult că oamenii sunt ca niște copii care aleargă după jucării pieritoare, de care se plictisesc nespus de repede.
†
Doamne, Tu nu Te-ai rușinat să Te naști într-o peșteră ce slujea de adăpost necuvântătoarelor și nici să trăiești într-o asemenea sărăcie, în care cei mai mulți dintre noi ar fi fost copleșiți de deznădejde. Vino în inimile noastre și, revărsând dragostea Ta dumnezeiască, învață-ne și pe noi a îmbrățișa întreaga fire omenească, ca astfel să dobândim sațiul și arvuna cea minunată, pe care numai Duhul Sfânt o lucrează în inima omului spre naștere și strămutare deplină în frumusețile veșnice ale Împărăției Cerurilor.
