Efremia,
pe când eram în clasele a șaptea și a opta, în anii 1983-1985, datorită regimului comunist de la noi din țară, viața de zi cu zi devenea din ce în ce mai mohorâtă, deoarece lipsurile au început să fie tot mai multe și mai împovărătoare. Ca să cumpărăm un litru de lapte, plecam de acasă dimineața la ora cinci și stăteam la coadă – în frig sau ploaie – până la ora șapte, când se deschidea magazinul; la fel se întâmpla și cu mezelurile, iar carnea, ouăle, uleiul, făina, zahărul și untul erau raționalizate lunar, inclusiv pâinea putând fi cumpărată doar pe baza unei cartele. Curentul electric se întrerupea adesea, iar din cauză că nu aveam nici căldură, nu de puține ori se întâmpla ca iarna să venim acasă și să ne facem temele la lumina lumânării, purtând în mâini mănuși cu degete ca să putem scrie în caiete. Apa caldă era și ea o raritate, într-o primă etapă fiind disponibilă doar timp de o oră pe zi, iar mai apoi – numai în câteva zile din săptămână. Toate acestea sunt lucruri aproape de neconceput pentru cei care nu cunosc decât belșugul de confort și bunăstare al zilelor noastre.
Tot în acea perioadă, se dăduse un ordin local ce interzicea ca iluminatul pe casa scării blocurilor să fie continuu, așa că a fost necesar să fie instalate relee automate care să întrerupă alimentarea cu curent după un interval de un minut sau două. La fiecare etaj se afla un comutator ce putea reporni iluminatul, astfel încât, dacă urcai sau coborai pe jos scările, era musai să știi unde anume este acel întrerupător ca să nu trebuiască să bâjbâi prin întuneric. Cum în blocul nostru casa scării nu avea deloc ferestre, fie zi, fie noapte, treptele de la parter până la etajul zece se aflau mai tot timpul în beznă. În această împrejurare, în care întunericul era atât de prezent, a apărut printre băieți o joacă la care îi spuneam „racheta” și era cunoscută mai ales în blocurile în care casa scării era zugrăvită cu humă.
În ce consta „lansarea rachetei”? Scuipam pe perete, iar cu capătul chibritului – opus celui cu gămălia de fosfor – luam pe lemn huma înmuiată, atât cât să facem o a doua gămălie bățului. Huma era folosită pe atunci destul de des pentru zugrăvit, iar prețul ei era foarte scăzut, fiind în fapt o argilă, un lut, o tină care se înmuia și se dilua cu apă înainte de a fi spoită pe pereți. După ce gămălia de humă era gata, cea cu fosfor se punea pe banda aprinzătoare a cutiei orientate vertical, iar chibritul era aprins, având capătul cu humă orientat spre tavan. Dar aprinderea și lansarea se făceau dintr-o singură mișcare, iar „meșteșugul” era ca, îndată ce chibritul se aprindea, să-i dai drumul aruncându-l spre tavan. După două trei rateuri inițiale, mai toți băieții învățau să lanseze o „rachetă”. Iar când seara eram pe afară și vedeam că este din nou pană de curent, intram în bloc și începea „lansarea rachetelor”. În scurtă vreme, pe tavanele din casa scării de pe la toate etajele, începuseră să apară pete mari și negre. Chibritul se lipea de tavan prin capătul plin de humă umedă și apoi ardea acolo până când lemnul se carboniza, iar tot fumul se impregna în tavan. Noi eram încântați că, pentru câteva secunde, făcusem lumină în întuneric, însă, încet-încet, casa scării a început să arate mai degrabă a peșteră decât a locuință de oameni.
Toată această joacă era și o formă de revoltă împotriva întunericului prelungit, impus prin penele de curent sau restricțiile de iluminat, dar, în cele din urmă, „racheta” a împovărat tot buzunarele părinților noștri, deoarece casa scării a trebuit să fie zugrăvită din nou. Și bineînțeles că nu s-a mai folosit humă, întrucât se aflase deja că acesta era „ingredientul secret” prin care se lipeau chibriturile de tavan.
Au trecut mulți ani și, prin mijlocirea unui cinefil, mi-a fost dat să văd filmul pe care Andrei Tarkovski l-a făcut pe când era încă student, intitulat Azi nu avem permisie (Segodnia uvolnenia ne budet – 1958). Povestea începe de la niște săpături pentru canalizare făcute într-un oraș, în urma cărora, în curtea unei grădinițe de copii, e descoperit un uriaș arsenal de bombe, proiectile și muniție germană din cel de-al Doilea Război Mondial. Toți cetățenii sunt evacuați din localitate, iar un pluton de geniști vin să strămute toată muniția în afara orașului spre a fi detonată. Întreaga operațiune are mai multe momente cruciale, dar, în cele din urmă, totul se sfârșește cu bine. La sfârșitul filmului (minutul 42), apare în cadru, pentru prima și ultima oară, un ofițer genist – interpretat tocmai de Tarkovski – care, stând îngenuncheat, aprinde fitilul ce va ajunge la uriașul arsenal de „semințe ale morții”, strămutat în câmp pentru detonare. Între dinți, în partea dreaptă a gurii, el ține un chibrit, iar cu un alt băț, dă foc fitilului și apoi aleargă să se adăpostească.
Andrei Tarkovski la 25 de ani, punând flacăra îngenuncheat
Cuvântul chibrit provine din turcescul kibrit, care se trage din arăbescul kibrīt, cu rădăcină în aramaicul kibrīta, cu obârșie în akkadianul kibrītu, care înseamnă sulf, foc de artificii.
Bățul unui chibrit are patru laturi, iar lungimea lui este dispusă întotdeauna pe sensul de creștere al lemnului, deoarece aceasta permite despicarea fibrei. Ca un microunivers, un chibrit cuprinde în tăierea lui cele patru zări, iar la capăt are gămălia incendiară, prin care se va preface în ardere de tot. Fiecare chibrit aprins poate să se preschimbe într-o oglindă a focului ceresc al Crucii și Învierii lui Hristos, Cel Care S-a pogorât printre oameni ca să mistuiască bezna și moartea dintru noi.
În realizarea tuturor filmelor sale, Tarkovski a purtat în partea dreaptă a gurii un foc tainic și nevăzut ochiului trupesc, despre care Mântuitorul a spus: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49).
Ca și viețuitori în această lume, mai devreme sau mai târziu, inima noastră va cunoaște străpungerea boldurilor beznei lăuntrice, ale singurătății, ale neputinței, ale înfrigurării, ale frângerii, ale deznădăjduirii, ale suferinței și, în cele din urmă, ale morții. Pe această cale a pătimirilor ni se face tuturor cunoscută puterea stricăciunii, de care nici unul dintre pământeni nu se poate izbăvi pe de-a-ntregul. Însă toate acestea sunt, în fapt, o chemare către ceva mai adânc și mai deplin, în care, prin „focul cel de Sus”, e mistuită întru noi nestatornicia și stricăciunea acestui veac. Iar inima se poate lărgi prin împreună-pătimirea cu toți semenii noștri, care, la fel ca și noi, mai devreme sau mai târziu, vor avea de trecut pragul morții.
Când inima nu mai are nici o nădejde sau putere, a sosit clipa ca nimicul nostru să-L întâlnească pe Cel Ce este Viața.
Așadar, dacă dorești, gustă din puterea lemnului tăiat în patru laturi și, aprinzându-te de focul cel de Sus, inima ți se va lumina cu văpăile dragostei și ale cunoștinței.
†
Ca un Om al durerilor ai trecut prin această viață, Hristoase Dumnezeule, pentru că Tu vedeai minciunile, fărădelegile și neputințele tuturor, dar, cu dragoste mucenicească pentru oameni și pentru Tatăl, ai făcut ascultare până la moarte, ca, prin sângele Tău, să ne unești pe toți întru Una și astfel să ne înfățișezi deplin înaintea Părintelui Ceresc. Iar, pogorându-Te la iad, ai aprins lumina Învierii în cotloanele de beznă ale celor de dedesubt și, cu surâsul Tău dumnezeiesc, i-ai chemat la Tine pe fiii cei blânzi ai Învierii. Potopește și întunericul nostru lăuntric cu slava ta de Dumnezeu și Om, ca și inimile noastre frânte și veștede să se prefacă în sălășluire a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.
