[19] Oraș vs. cetățean

Efremia,

când m-am întors la școală din vacanța de primăvară din clasa a șaptea, printre copii circula o veste absolut fenomenală: Cristi – un coleg de an din clasă paralelă – avea o vacă pe care o ținea lângă bloc. El locuia chiar alături de școală, așa că adevărul acestei afirmații era foarte ușor de verificat pur și simplu aruncând o privire peste gard. Și da, chiar dacă locuia la bloc și la oraș, Cristi avea o vacă… pe care am văzut-o mai apoi cu ochii mei de atâtea ori, încât lucrurile au intrat într-un firesc în cele din urmă. Pe fondul lipsurilor alimentare tot mai mari din perioada comunistă, tatăl lui Cristi, om simplu și de obârșie dintr-un sat învecinat orașului nostru, a mers într-un sfârșit de săptămână la părinții săi și a adus, prin pădure, o vacă de lapte. El locuia cu familia la parterul blocului, iar ferestrele apartamentului erau la câțiva metri de liziera pădurii. Tot asemenea erau și ferestrele sălilor de clasă ale școlii noastre, așa încât, la orele plictisitoare, adeseori ne pierdeam cu privirea prin frunzișul pădurii.

Fiind la parter, apartamentul în care locuia Cristi nu avea balcon, iar intrândul gol, ce avea deasupra ca acoperiș balconul vecinului de la etajul unu, s-a transformat în adăpost pentru vacă, pe timp de noapte și de ploaie. După orele de la școală, Cristi primise îndatorirea să ducă vaca la păscut prin pădure sau pe pajiștile răsfirate pe liziera pădurii. Cei care mulgeau vaca erau tatăl și mama acestui coleg, iar gunoiul ce se aduna de la animal era evacuat în pădurea aflată la câțiva pași. Vaca a rămas la oraș până târziu în toamnă, când tatăl lui Cristi, trecând prin pădure, a dus-o înapoi în sat pentru iernat. În anul următor nu a mai adus-o înapoi, pare-se în urma numeroaselor reclamații ale vecinilor de bloc.

Cuvântul oraș provine din ungurescul város, vár însemnând castel, iar în sens mai larg – localitate, cetate. Cuvântul cetățean desemnează locuitorul cetății, având la obârșie latinescul cīvitātem (oraș, urbe), care se trage din proto-italicul keiwis (societate) cu rădăcini în proto-indo-europeanul key, care înseamnă a se așeza, a se întinde pe jos.

În mediul urban, unde stivuirea locuințelor, a viețuirii oamenilor și a cugetelor și simțirilor lor este modul firesc de a fi, cred că există un singur lucru comun, propriu tuturor cetățenilor orașului: nici unul nu-și obține integral hrana prin truda mâinilor sale săvârșind-o într-o legătură vie și lucrătoare cu pământul. E cu putință ca această rupere de ritmul roadelor pământului și al anotimpurilor, perpetuată două-trei generații la rând și stimulată prin dependența de un confort cu creștere exponențială, să rodească o înstrăinare atât de mare, încât înșiși mugurii nașterii și formării persoanei să se descompună, în cele din urmă, într-un individ degenerat, crescut și formatat pe cadrele antropocentrice induse și întărite de structurile de bitum, de beton, de sticlă, de rețele, de căi de acces și de radiații de tot felul. În aceste împrejurări, este de așteptat ca suferința lăuntrică să fie proporțională cu cocoțarea în confort prin nădăjduirea deplină în puterile omenești, deoarece taina persoanei nu poate fi nimicită pe de-a-ntregul, iar suspinul lui Dumnezeu dăinuie ca o chemare în fiecare suflet.

Cunoscând în profunzimi alienarea civilizației contemporane, prin creațiile sale cinematografice, Andrei Tarkovski ne-a deschis o cale a luării-aminte, înveșmântând capodoperele sale cu slava rațiunilor dumnezeiești din zidire, ca unele care au puterea să-l întoarcă pe om la obârșia sa veșnică.

În Stalker (1979), Călăuza le oferă Profesorului și Scriitorului oportunitatea de a intra în Zonă – acel spațiu de taină și minunare, unde cele de jos se întâlnesc cu cele de Sus. Practic, intrarea în Zonă, este pătrunderea în inima adâncă a lui Tarkovski, care își oferă slujirea tuturor semenilor, „sculptând în timp” prin pelicula cinematografică – așa cum îi plăcea să spună – și dezvăluindu-ne temeliile lăuntrice de care am uitat atât de ușor și care ne sunt vitale dacă voim cu adevărat înnoirea lăuntrică.

Călăuza se întâlnește cu Scriitorul într-un loc în care șoseaua se intersectează cu alte două căi de acces – cea maritimă și cea feroviară, iar de aici vor merge să-l întâlnească pe Profesor. Apoi drumul lor labirintic, presărat cu ascunzători până la pătrunderea în Zonă, este marcat de întâlnirea cu un polițist care păzea împrejurimile și patrula preventiv pentru a prinde musafirii nepoftiți. Acest paznic are însemnată pe cască monograma combinată din literele A și T (inițialele lui Andrei Tarkovski). De altfel, toți cei opt polițiști, care păzesc intrarea în lumina orbitoare a Zonei, au pecetluită pe cască monograma AT.

 

 

Prin lucrătura mai-marilor cinematografiei ruse de la acea vreme, care au năzuit a-l ruina interior, Tarkovski fusese sabotat, fiindu-i oferită o peliculă expirată pentru realizarea filmărilor la Stalker. Așa se face că acest lungmetraj a trebuit filmat din nou, iar ceea ce cunoaștem azi este cea de a doua variantă a filmului.

După finalizarea filmărilor la prima versiune a Stalker-ului, Alexandr Kaidanovski (interpretul Călăuzei) i-a mărturisit lui Tarkovski că ar dori să încerce și el regia de film. Tarkovski a luat aminte la cuvintele lui Kaidanovski și l-a slujit cu dragoste, arătându-i în limbaj cinematografic locul smereniei și al curăției minții de unde trebuie să înceapă.

 

 

Astfel a apărut, în cea de a doua versiune a filmului, scena întâlnirii dintre polițistul pe motocicleta cu ataș și cei trei care voiau să pătrundă în Zonă. Călăuza, auzind apropierea motocicletei, a sărit din utilitara fără capotă și le-a spus Profesorului și Scriitorului să se culce pe scaune spre a nu fi văzuți de paznic. Iar el, la rândul lui, s-a aruncat pe jos, alipindu-se de drum. Va sta cu trupul și pieptul de-a dreptul pe pământ, așa cum va face și după ce va intra în Zonă, zăbovind în tăcere întru noima cea adâncă a cuvântului: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19).

După ce polițistul pleacă, pe peretele alăturat mașinii cu care se deplasau cei trei protagoniști, se disting două litere: A. K. – inițialele lui Alexandr Kaidanovski. Iată calea de urmat în cinematografie, pe care Tarkovski i-a deslușit-o discret interpretului Călăuzei, făcând acest lucru și în văzul nostru, al tuturor.

 

 

Când pășim prin această lume, pașii noștri ating inevitabil pământul și de aceea obișnuim să ne curățăm de praful și de materiile cu care ne-am întâlnit în preumblările noastre, iar dacă este vreme ploioasă sau ninge, mâzga ne va rămâne însoțitoare.

Cu fiecare pas, ne mărturisim obârșia de lut a trupului și firescul modestiei de a fi pământean.

Așadar, dacă dorești, te poți bucura deslușind taina strălucirii dumnezeiești în toate frumusețile firii văzute, dar totodată fiind încredințată că însuși trupul nostru se va întoarce neîndoielnic întru cele din care este făcut.

†

Luând trupul nostru și făcându-Te asemenea nouă, ai trecut prin pătimirile morții pe Cruce și, fiind întins în mormânt, Hristoase Dumnezeule, ai pogorât cu sufletul la iad ca să Te faci veșnică întâlnire și bucurie tuturor celor care nu s-au încredințat puterii lutului, ci au așteptat cu nădejde razele Soarelui Dreptății. Călăuzește pașii noștri ca să iasă din colbul poftelor pământești și ne deschide izvoarele inimii, pentru ca, prin lacrimi, să cădem la picioarele Tale de Dumnezeu și Om, Care pe toate le-ai făcut spre a ne încredința de nemărginita Ta dragoste.