Efremia,
întâia oară când am fost la pescuit, mă aflam pe malul unui râu, iar cel care m-a învățat să folosesc undița a fost Remus, fratele tatălui tău. După o scurtă prezentare a uneltei și procedeului, m-a lăsat singur pe mal și mi-a zis… să am răbdare. Mi-a plăcut abordarea lui succintă și cazonă, din care lăsa să se înțeleagă că pescuitul e mai mult ceva ce are loc între pescar și pește. În răstimpul în care stăteam așteptând ca să fie luată în seamă momeala din apă, el își făcuse de lucru undeva mai în jos pe malul râului, aranjând niște pietre, iar când am prins primul peștișor, a venit aproape fără să-l observ și m-a felicitat discret, spunându-mi că de-acum sunt și eu pescar. Apoi mi-a arătat din nou cum se pune momeala și am încercat în continuare noul meșteșug. La intervale diferite de timp, am prins atunci de tot trei pești mici, care, după ce i-am slobozit din cârlig, au făcut cale întoarsă în râu. A fost o experiență care m-a pus pe gânduri și m-am bucurat de această nouă îndeletnicire ce se petrece în tăcere spre a mijloci întâlnirea cu peștele, care, la rândul său, este cât se poate de tăcut.
Așteptând ca acei trei peștișori să se prindă în undiță, mă gândeam cât e de tainică această îndeletnicire, pentru că niciodată nu știi ce vei scoate din apă. Și asta cu atât mai mult cu cât acel mediu nu numai că nu-ți este propriu, ci nici nu ai putere de pătrundere și de înțelegere a lui și, totodată, nu ai fi nicidecum capabil să-ți petreci întreaga existență acolo.
Dacă, la început, undița era o vargă de lemn de care se lega o sfoară, având un cârlig cu momeală, astăzi e fabricată din felurite materiale compozite, care mai de care mai performante, însă rezultatele depind de același principiu: pentru a fi prins, peștele e necesar să muște din momeală.
Cu o undiță simplă de lemn va fi mers și Sfântul Apostol Petru pe malul apei, în urma celor petrecute în Capernaum. Pe atunci, cei ce strângeau impozitele l-au întrebat pe Apostol: „Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?”, iar Petru, prin răspunsul său, a tăgăduit orice insinuare. „Dar intrând în casă, Iisus i-a luat-o înainte, zicând: Ce ţi se pare, Simone? Regii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini? El I-a zis: De la străini. Iisus i-a zis: Aşadar, fiii sunt scutiţi. Ci ca să nu-i smintim pe ei, mergând la mare, aruncă undiţa şi peştele care va ieşi întâi, ia-l, şi, deschizându-i gura, vei găsi un statir. Ia-l şi dă-l lor pentru Mine şi pentru tine” (Matei 17, 24-27).
Până la acea vârstă, Petru prinsese cu undița sau cu năvodul mii sau zeci de mii de pești, așa că, atunci când a fost trimis să pescuiască, făcea ceea ce știa el cel mai bine să facă. Iar cel dintâi pește prins avea statirul în gură, așa precum îi spusese Domnul. Și nu mică va fi fost minunarea lui Petru.
Statirul era o monedă de argint sau aur – uneori fiind un aliaj dintre cele două metale – care circula în Țara Sfântă în vremea Mântuitorului și valora între două și patru drahme, o drahmă fiind pe atunci prețul unei zile de muncă. În situația aceasta, statirul acela plătea impozitul pentru două persoane, care nu erau nicidecum fii ai „regilor pământului”.
Cuvântul „momeală” are la temelie verbul slavon „mamiti”, care înseamnă „a înșela”. Așadar, cu puțină mâncare, peștele este păcălit să părăsească locul său de viețuire, ca mai apoi să devină hrană sau de folos celor care îl pescuiesc.
Atât peștii apelor, cât și păsările zburătoare, sunt făpturi ale zilei a cincea (Facere 1, 20-23) și au o însușire aparte, aceea de a se putea deplasa omnidirecțional și nestingherite în mediul lor de trai. Dacă peștii, în apă, și păsările, în văzduh, se mișcă deopotrivă în cele șase axe-direcții (sus/jos, stânga/dreapta, înainte/înapoi), omului, în mod natural, îi este proprie, pe pământ, doar mișcarea pe orizontală, el neputând să zboare în înalturile cerului, precum păsările, și nici să se cufunde în pământ, precum fac peștii în apă.
Dar poate că Domnul a rânduit ca omului să nu-i stea, în mod firesc, în putere aceste lucruri, pentru că ele se plinesc doar la măsură dumnezeiască, prin lucrarea lăuntrică: căci, în deschiderea atotcuprinzătoare a brațelor rugăciunii ipostatice, îmbrățișăm întreaga fire omenească, nefiind îngrădiți de timp sau istorie, și, tot prin lucrarea acestei rugăciuni, ne cufundăm cu Hristos Domnul în adâncurile unde se află cele mai mari presiuni duhovnicești, pricinuite de cele mai mari îndepărtări ale omului de Tatăl. Oare această putință caută să o prindă pescarii sau să o impoziteze „regii pământului”? Nu știu. Însă cei care se pogoară cu Hristos Domnul în smerenia Sa, devin cu adevărat „pescari de oameni” (Luca 5, 10), căci cunosc, dimpreună cu El, adâncurile cele tainice ale firii omenești și gândul cel dintâi al Tatălui pentru Om.
Momeala dezamăgirilor din lume poate deveni însăși ieșirea din închisoarea amăgirilor.
Așadar, dacă dorești, întotdeauna poți lăsa Cuvântul lui Dumnezeu să-ți pătrundă în inimă și El Însuși Te va scoate și Te va slobozi într-o altă lume, a înțelesurilor negrăit mai bogate și mai cuprinzătoare decât orice înțelepciune pieritoare a lumii.
†
Ai adunat în privirile Tale toate lacrimile lumii, Hristoase Dumnezeule, și, știind că toate suspinurile s-au ivit prin boldul morții, de bună voie Te-ai lăsat prins de momeala ei, ca astfel să Te pogori la iad și să spulberi orice întăritură a muririi și a întunericului. Pentru aceea și noi întindem spre Tine brațele rugăciunilor noastre, știind că Însuți ești Învierea și Viața, și nimeni afară de Tine nu a biruit cu nemurirea vrăjmașul cel din urmă al firii omenești, care este moartea.
