Efremia,
într-una din diminețile în care ieșeam să fac fotografii pe malul mării, s-a întâmplat că am ajuns pe țărm înainte de răsăritul soarelui. În drum spre plajă, mă gândeam cât de spectaculoase vor fi valurile în lumina zorilor, însă, pe măsură ce mă apropiam de mal, eram tot mai uimit să văd cât este de liniștită marea, căci luciul ei se arăta a fi precum al unui lac imens. Valurile abia de mângâiau plaja, iar briza de dimineață cu greu se făcea simțită. Era un peisaj nefiresc și parcă încremenit într-o pace și o tihnă cumva nepământească. Părea că marea se odihnește și urmează să se trezească odată cu venirea luminii soarelui. Primele raze sângerii ale răsăritului s-au întins peste mare și parcă inundau cu foc traseul luminii până la mal, însă imensitatea apei a rămas la fel de neclintită.
Pe plajă, în scurt timp, au mai poposit o mămică cu un băiețel, care au început să se plimbe de-a lungul țărmului. Din îndemnurile repetate ale mamei, care își ruga copilul să inspire cât mai adânc, am înțeles că veniseră pentru briză și aerosoli.
Stăteam așezat pe nisipul plajei, iar cei doi își continuau plimbarea matinală, măsurând țărmul cu ceasornicul pașilor și, trecând adesea pe dinaintea mea, pentru o clipă, mă adăposteam în umbrele lor lungi. Era atâta liniște, încât după un răstimp m-am întins pe nisip și, sprijinit în cot, priveam cu minunare marea care era aproape nemișcată, fiind înveșmântată în haina înroșită a răsăritului. Soarele pornise încet în urcușul zilei, iar marea se prefăcuse într-o întindere inundată cu străluciri de văpăi, foc și jar.
Luând aminte la urmele celorlalți doi musafiri ai plajei, puteam vedea cum micile vălurele ale mării abia de puteau șterge amprentele pașilor lăsate în nisip. Marea parcă amirosea a biruință și a rugăciune. Pentru un răstimp, mi-am dorit ca acolo să se sfârșească viața mea pământească… se simțea atât de puternic susurul veșniciei.
Mintea mi-a zburat la cartea marilor descoperiri lăuntrice despre om și nemurire: „Și am văzut ca o mare de cristal, amestecată cu foc și pe biruitorii fiarei și ai chipului ei și ai numărului ei, stând în picioare pe marea de cristal și având alăutele lui Dumnezeu” (Apocalipsa 15, 2).
Litoralurile cele mai frecventate de oameni sunt cele care au plaje cu mult nisip, deoarece, pe de o parte, acestea nu îngrădesc apropierea de apa mării, iar pe de altă parte nisipul, prin granulele sale fine, se poate face deopotrivă așternut sau loc de joacă și plimbare.
Cuvântul „nisip” a derivat din proto-slavicul „sypati”, care înseamnă a împrăștia, a risipi; însuși verbul „a risipi” are aceeași rădăcină „sypati”, care până azi, în limba rusă se scrie și se pronunță „sîpati” și are înțelesul de „a împrăștia” sau „a presăra”.
În dimineața aceea, marea a rămas atât de liniștită, încât, după plecarea celor doi musafiri de pe țărm, multe din urmele lăsate de ei în nisip au mai rămas o vreme neatinse de valuri. Și de această dată, aparatul de fotografiat și-a împlinit tăcut menirea.
O Mamă și un Copil sunt neîncetat pe malul vieții noastre, însoțindu-ne și călăuzindu-ne în călătoria cea de foc către țărmul Împărăției Cerurilor.
Așadar, dacă dorești, oricând îți poți trece pașii din nisipul risipirilor și al deșertăciunilor și, urmând Maicii și Pruncului, vei învăța a păși pe valurile acestei vieți, luminată fiind de strălucirea și focul Sfântului Duh.
†
Pulberea cea de nisip a vieților noastre risipite, adună-o și topește-o întru focul și tăria de neclintit a credinței întru Tine, Hristoase Dumnezeule, Piatra cea din capul unghiului. Ajută-ne să trecem prin marea învolburată a lumii, pășind pe urmele Tale, ale Celui Care, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne-ai deschis calea întâlnirii cu Tatăl, ca astfel să ne limpezim și să ne luminăm cu totul și să-Ți aducem mulțumire pentru toate, Ție, Celui Ce ne iubește cum nimeni nu ne-a iubit vreodată.
