Efremia,
mai toate vacanțele de iarnă din perioada gimnaziului le-am petrecut la țară, la bunica mea, pentru că, fie singur, fie împreună cu verii mei, obișnuiam a merge cu colindul, cu plugușorul și cu steaua. Sunt foarte recunoscător că am trăit acele vremuri, în care colindele se auzeau în sat din amiaza zilei de ajun – când porneau la colindat pruncii – și până spre dimineață – când se adunau bătrânii și porneau în cete a colinda din casă în casă. Fiind copil, colindul celor vârstnici era foarte impresionant, căci vocile lor pătrunzătoare și sobre, dar și felul în care cântau, te cutremurau. Te treceau fiorii auzindu-i cântând pe acești oameni trecuți prin viață, dar ceea ce nu puteam pricepe atunci era că, în colindul lor, răsuna sfâșierea inimii unită cu încredințarea că numai Fiul lui Dumnezeu făcut Prunc poate înțelege și purta durerea și necazul omului pe acest pământ. Era glăsuirea unor oameni care, în vremea tinereții lor, trecuseră prin ororile celui de al Doilea Război Mondial, dar și al ocupației horthyste. Colindul lor nu era zornăială „gingle bells”, ci mărturia vie, rostită prin cânt, a înfrățirii lor cu Dumnezeu-Cuvântul, Cel Care a venit pe pământ pentru a împreună-pătimi cu oamenii. Iar această mărturie era cea care înfiora și cutremura inima.
Pe atunci, praznicul Nașterii Domnului era însoțit și de bogăția stratului de nea, care, de obicei, ne ajungea până la genunchi, iar alteori chiar și până în brâu. Săniușul și jocurile cu zăpadă făceau parte din îndeletnicirile zilnice, dar deopotrivă o ajutam pe bunica și cu animalele. Unul din lucrurile care îmi plăcea mult era datul fânului jos din podul poieții (grajdului), iar bunica mă trimitea să fac asta deoarece știa că înțelesesem că palele de fân trebuie luate în ordinea inversă a așezării lor în pod și, în felul acesta, nu „strâcam fânu”. Bunica îndrăgea mult oile și purta de grijă ca și fânul pentru ele să nu fie „văntălăjit” (învălătucit).
Vara, fânul era adus acasă din câmp și urcat în podul poieții spre a fi la îndemână în vremea iernii și pentru a rămâne neatins de ploi. Poiata sau grajdul era o construcție alcătuită din piatră tăiată și prinsă cu mortar de lut, având tavanul alcătuit din grinzi pe care erau bătute scânduri. Deasupra, în pod, pe aceste podele, erau așezate proviziile de fân pentru animale.
Într-o seară, pe când dădeam jos fân din pod și ajunsesem aproape de podele, una dintre scânduri s-a frânt, iar piciorul care se sprijinea pe ea a ajuns de-a dreptul în poiată. M-am dezechilibrat și am căzut pe fân, dar am folosit prilejul pentru a mă odihni puțin, iar mai apoi m-am ferit de locul cu pricina.
În ziua următoare, am potrivit peste spărtura podelei o altă bucată de scândură și am prins-o cu câteva cuie, ca astfel să evit alte pățanii. Podul poieții era unul din locurile preferate unde mă retrăgeam și zăboveam cu mintea la tot felul de lucruri. Acolo, în urma întâmplării cu ruperea podelei, am stat o vreme întins pe fân și m-am gândit cum trecusem cu piciorul în poiată. Stratul de fân așezat chiar pe podele era asemenea unui covor, iar întrețeserea firelor de fân nu m-a lăsat să cad cu totul în poiată. Dar, la fel ca și podelele din podul poieții, și cele din casa bunicii erau tot din scândură, numai că acolo, în loc de fân, avea așternute preșuri sau covoare. M-am gândit atunci că oamenii de aceea își fac covoare cu flori și motive vegetale, ca să aibă iarba și grădina tot timpul cu ei. Adică, prin ceea ce puneau în casă, arătau că ar vrea să fie tot timpul afară, sub cerul liber. Minte de copil… dar, pe atunci, eram cu totul încredințat că am deslușit taina covoarelor.
Cuvântul grindă provine din slavona bisericească, din griada, care, la rândul lui, se trage din proto-balto-slavicul grindā, ce înseamnă atât grindă, cât și strat de grădină. De altfel, în limba rusă, cuvântul griada desemnează stratul de grădină până azi.
Lumea aceasta văzută este un „strat de grădină” atârnat de grinzile Crucii și aflat în purtarea de grijă a Fiului lui Dumnezeu, așa încât până și cel mai mărunt fir de iarbă Îl cunoaște pe Cel Care l-a zidit din nimic. Zumzetul fiecărei albine vestește Întruparea Lui. Orișice floare ascunde, în sânurile sale adânci, slava și mireasma Împărăției Sale. Fiecare făptură se mișcă și trăiește fiind izvodită de gândurile Sale, care sunt Înviere și Viață.
Întâia oară când a venit în lume, tocmai ca să ne încredințeze că El este Grădinarul și Făurarul acestei lumi, a stat înfășat și așezat pe fân. Se va frânge și se va desface, prin puterea și slava Crucii, hotarul și acoperișul acestei lumi, iar din Ceruri va veni Acela Care, întâia oară, a poposit printre oameni pe fân, într-o iesle de dobitoace.
La a Doua Sa Venire, ne vom vedea cu ochii Lui și nu va mai fi loc de nici o adumbrire.
Așadar, dacă dorești, poți mângâia cu degetul vârful unui fir de iarbă și astfel vei atinge creștetul unei mici făpturi care cunoaște, în chip tăcut, Cine este Făcătorul și neîncetatul ei Purtător de grijă.
†
Pântecele Maicii Preacurate Ți-a fost sălaș al Întrupării, Hristoase Dumnezeule, iar ieslea Betleemului Ți s-a făcut odihnă la arătarea Ta printre oameni, lăsându-Te cunoscut ca un Prunc înfășat și ca un Dumnezeu adevărat, Ce e vestit de steaua cea cu tainică mergere. Iar noi, ca unii care suntem cuprinși de bezna împătimirilor și nu am ieșit niciodată din peștera tâlhăriilor sufletești, Te chemăm cu suspin, rugându-Te să-Ți pleci capul și în viețile noastre, pentru ca astfel razele cele blânde ale Dumnezeirii Tale să preschimbe alcătuirea noastră lăuntrică și așa să lepădăm întunecatele îndulciri, alergând către Lumina cea pururea fiitoare a Împărăției Cerurilor.
