Efremia,
unul dintre cuvintele sfinților contemporani care m-a uimit și mi-a dat foarte mult de gândit a fost rostit de Sfântului Ioan Iacob, român de neam și nevoitor în Țara Sfântă. El a trăit între anii 1913 și 1960, iar Dumnezeu l-a proslăvit cu sfinte moaște care au rămas pe de-a-ntregul nestricate. În ultimii ani ai vieții, el s-a sălășluit într-o peșteră din valea pietroasă și prăpăstioasă a Hozevei, ducând o viață într-o sărăcie atât de mare, încât pentru cei mai mulți dintre noi ar fi ceva cu totul de neconceput. Ce nu avea? Nu avea apă curentă, nu avea iluminat electric, nu avea aer condiționat, nu avea telefon și nu putea fi vizitat, deoarece accesul la peșteră se făcea pe o potecă îngustă și apoi pe o scară, pe care Sfântul Ioan o trăgea și o ținea sus. Ce avea? Variații foarte mari de temperatură de la zi la noapte (câteodată mai mari de 35 de grade), liniște deplină, o masă, un scaun, niște pesmeți, sare, puțină apă de băut, lumânări pentru rugăciune, câteva cărți și icoane, un pat, care era un prici de scânduri, condei, hârtie și multă vreme în care să se roage și să cugete la Dumnezeu. Din această experiență de deplină lepădare de cele ale trupului și de rugăciune neîncetată, Sfântul Ioan Iacob a cumpănit acest cuvânt: „La luminația electrică și la strălucirea luxului modern, nu se mai poate pricepe întunericul și calicia din suflet”.
Cred că strămutarea ritmului natural zi-noapte prin apăsarea pe întrerupătorul corpurilor de iluminat este unul din factorii determinanți care generează dependența de confort și întărirea în părerea de sine, chiar dacă noi suntem nespus de pricepuți să o ambalăm și să o numim „civilizație”. Părerea de sine este temeluită pe acel omniprezent „mi se cuvine”, care foarte adesea nu are mai nimic de a face cu „mulțumesc”. Acest „mi se cuvine” stă la temelia tuturor dezbinărilor, răutăților, crimelor și războaielor săvârșite vreodată de om.
În viața de zi cu zi, nu știu să fi auzit vreo persoană care să rostească „mulțumesc” la fiecare apăsare pe un întrerupător sau buton, de orice natură ar fi el, analogic sau digital. Dacă rostirea cuvântului „mulțumesc” s-ar înmulți direct proporțional cu numărul de butoane care sunt prezente de jur împrejurul nostru și sunt utilizate zilnic de mai multe ori, cred că, în viața noastră lăuntrică, s-ar petrece lucruri uimitoare. Altfel, crește doar cantitatea lui „mi se cuvine totul aici pe pământ” și întunericul aferent care vine dimpreună cu el.
Îndeobște, după lăsarea întunericului, începem să folosim corpurile de iluminat de prin casele noastre. Dar este și o altă lumină, care pe toți și pe toate le ține în ființă și în viață, și pe care Domnul a arătat-o ucenicilor Săi în norii Taborului. Această lumină este numită și slavă dumnezeiască sau lumină necreată, iar începutul descoperirii ei se află în cuvântul „mulțumesc”. Fiind slavă preacurată, ea nu are nici un amestec și nici o părtășie cu întunericul slavei deșarte sau al părerii de sine și nu se arată niciodată acolo unde este vreuna din cele două.
Nu am scris nicidecum aceste rânduri ca să te îndemn să nu mai folosești lumină generată electric, ci doar am vrut să știi că există și o altfel de lumină care strălucește și se revarsă neîncetat, iar „butonul” ei nu este altul decât recunoștința. Și poate că nu este deloc fără însemnătate faptul că Sfântul Ioan Iacob a trecut la Domnul în ajunul praznicului Schimbării la Față a Mântuitorului de pe muntele Tabor, în ziua de 5 august a anului 1960.
Cel mai mare și mai minunat „Mulțumesc” care i s-a dăruit omului este Euharistia – Trupul și Sângele Domnului Hristos. În greacă, cuvântul „evharisto” înseamnă „mulțumesc”, iar în limba română el provine din urarea „(la) mulți ani!”, care a dat forma „mulțam”. Cu adevărat, anii noștri pot fi mulți numai dacă intră în nemurire, iar aceasta o dobândim prin Euharistie, cea care ne strămută încă din această viață în Ziua cea veșnică și neînserată a lui Dumnezeu.
La mulți ani cu degetul arătător spre întrerupător!
Așadar, dacă dorești, oricând poți aprinde lumina în odaia ta, chemându-L cu recunoștință pe Cel Care luminează veacurile cu slava Sa de Dumnezeu adevărat și Om adevărat.
†
Graiurile Tale sunt toate candele cu strălucire nepieritoare ce ni se fac călăuze spre a scăpa din bezna închinării la materie, Hristoase Dumnezeule; pentru aceea ne și veselim de lumina lor, știind că sunt mănunchi de raze ale nemuritoarei Tale slave. Poposește și la noi și zidește înlăuntrul nostru inimă mulțumitoare, ca astfel să pășim cu bucurie, precum niște prunci ai Tăi, spre împărtășirea cea de viață făcătoare cu Trupul și Sângele Tău, Cel Care ești Fiul și Cuvântul Tatălui și Preaiubitul nostru Frate mai mare.
