Efremia,
mergând într-o zi la piață, am trecut pe lângă o dugheană care luase foc, pare-se de la un scurtcircuit electric. Chiar dacă intervenția pompierilor a fost grabnică și focul a fost stins, doar structura metalică a acelei prăvălii mai rămăsese în picioare în urma flăcărilor. Incendiul se petrecuse peste noapte, iar pompierii au spart geamurile și au desfăcut cu o rangă lacătul de pe ușă ca să aibă acces cât mai grabnic la sursa focului. Printre cioburile sparte ale geamurilor și alte urme și rămășițe ale incendiului, jos pe trotuar, se afla aruncat și lacătul acum stricat, care, cu o seară înainte, ținea ușa ferecată. Bănuind că lacătul nu va trebui nimănui și în cele din urmă va ajunge la gunoi, l-am luat, gândindu-mă că este un bun subiect pentru fotografie.
Însă întâmplarea cu acest incendiu mi-a mijlocit o întrupare vizuală a unor gânduri care mă frământau de mai multă vreme. Se întâmplă tuturor ca, după ce un răstimp mai îndelungat gândești lucrurile într-un anume fel, ele să devină ceva ce te definesc și să-ți fie aproape cu neputință să mai accepți și o altă perspectivă. Puțin câte puțin, se conturează în lăuntrul nostru ceva asemenea unei închisori care nu are gratii, ci zăbrelele ei sunt făcute din cugetele și consimțirile noastre de fiecare zi.
Într-un examen de conștiință, prin care încercam să mă slobozesc din întunericul propriilor zăbrele de gând, am nădăjduit că, aducându-le la lumină prin numire, puterea lor va slăbi măcar într-o oarecare măsură. Iată câteva dintre întrebările puse conștiinței: Oare de ce este mai ușor să-mi pun nădejdea în niște bancnote de plastic ori de hârtie, sau în niște cifre generate de biți, care definesc un cont bancar, decât în Dumnezeu, Care le ține pe toate în ființă și viață? Oare mă consider cu adevărat persoană când mă raportez la banii din portmoneul sau din contul meu? Dar când mă raportez la Dumnezeu, am o relație personală cu El sau, cumva, Îl preschimb într-un tonomat, un mecanism mort de împlinit dorințe și cereri? Oare nu cumva chiar eu însumi sunt acest mecanism mort, care proiectează asupra Persoanei dumnezeiești realitatea raportării la propria mea individualitate depersonalizată?
Experiența vieții arată că închisoarea mentală a alipirii de bani a mistuit, mistuie și va mai mistui nespus de multe vieți și suflete omenești. În cele din urmă, felul în care e alcătuită relația noastră cu banii e bazată pe repetatele consimțiri ale noastre și ale înaintașilor noștri, care ne-au transmis din generație în generație un anume fel de abordare a realității.
Îți scriu aceste lucruri deoarece te afli încă la o vârstă fragedă, plină de mult har, binecuvântare și elasticitate de gândire, spre care Domnul ne îndeamnă pe noi, adulții, să privim și să-i descoperim adevăratul potențial: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor” (Matei 18, 3). Și tot El ne spune, fără să ne mintă deloc: „Unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră” (Luca 12, 34). Dacă înainte vreme aceste „comori” erau alcătuite predominant din aur, argint și pietre prețioase, ca unele care concentrau valoarea de tranzacție în obiecte foarte mici și relativ ușor de deplasat, astăzi comorile pot fi și mai mici, anume un șir de zerouri informatice la numărul dintr-un cont, dar care pur și simplu pot dispare toate în neant, fie printr-o decizie dictatorială, fie prin super-inflație, fie dacă, printr-o anume împrejurare, utilizarea energiei electrice ar deveni imposibilă sub orice formă.
„Nimic nu este mai ieftin decât banii”, spune Sfânta Gavrilia Papaiannis, o femeie și o monahie minunată, care a trăit între anii 1897 și 1992 și care a călătorit foarte, foarte mult, făcând înconjurul Pământului de mai multe ori, fără să aibă vreun ban – așa precum însăși a mărturisit. Din profunda ei experiență de viață, Sfânta Gavrilia mărturisește că, în zilele noastre, pentru a te izbăvi din robia față de bani, sunt de trebuință pe puțin douăzeci de ani de osteneli și strădanii statornice în a te lăsa deplin în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
„Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 21).
Așadar, dacă dorești, oricând poți investi nelimitat în chemarea Numelui lui Dumnezeu și, unde va fi El, acolo vei fi și tu, de-a pururi.
†
Nimic nu este mai de preț în această lume decât a vedea surâsul Învierii Tale din morți, Hristoase Dumnezeule, căci întru el a fost nimicită în întregime frica noastră de moarte și toate suspinările ne sunt tămăduite cu seninul privirii Tale dumnezeiești. Ascunde în inimile noastre comorile frumuseții Tale, ca, săltând de bucurie, să trecem prin această viață ca niște copii iubiți ai Tăi, care nu se mai tem de nimic, întrucât știu că Tatăl lor este Cel Care a făcut Cerul și pământul.
