Efremia,
îmi aduc aminte că eram încă în ciclul primar când mama și-a cumpărat un colier din mărgele de cristal fațetat și niște cercei pentru a merge la o nuntă, unde, împreună cu tata, erau nași. Ea avea o rochie plină de noblețe, de nuanță închisă, pe care însăși o croise și apoi o brodase cu fir de mătase de culoarea cerului senin. Modelul broderiei era unul floral și mărginea mânecile, tăietura gâtului și partea de jos a rochiei. Mama devenea atât de frumoasă și elegantă când îmbrăca acea rochie și purta colierul și cerceii de cristal, încât semăna cu o împărăteasă.
Nu țin minte ca ea să mai fi purtat acel colier de cristal, însă adeseori, când eram singur și razele soarelui intrau în casă, luam colierul în palme și mă jucam cu irizațiile de curcubeu care se formau la trecerea luminii prin acele mărgele mari. Mă simțeam de parcă aveam în palme o comoară neprețuită și nu mă mai săturam să mă minunez de ceea ce făcea lumina la trecerea prin acele bucățele de cristal șlefuit. De atunci, descompunerea luminii în culorile curcubeului a rămas pentru mine deopotrivă o atracție și o taină care cere să fie deslușită.
Și pentru că mama purtase cerceii și acel colier doar la nuntă, mi-a rămas cumva în minte și în inimă că e de trebuință un eveniment foarte mare ca să poți purta asemenea podoabe.
Într-un an, când biserica parohială și-a sărbătorit hramul Tuturor Sfinților, părintele paroh m-a rugat să fac câteva fotografii care să ilustreze cât mai bine praznicul comunității. Între mulțimea de fotografii pe care le-am surprins atunci, se numără și cea așezată aici, pe care am făcut-o în trecere, preumblându-mă pe aleea din preajma bisericii.
Cuvântul bijuterie provine din franțuzescul bijouterie, derivat din bijou, care are la bază bizou ce înseamnă inel în dialectul breton și care, la rândul său, își are obârșia în cuvântul biz, însemnând în traducere deget.
Treaptă își are rădăcinile în cuvântul latin trāiecta, care provine din verbul trāiciō (a strămuta, a face să treacă peste), ce stă și la baza cuvântului traiectorie.
Fiecare dintre noi își are înainte treptele propriei vieți, iar Domnul, în necuprinsa Lui smerenie, ne va însoți pe orice traiectorie vom apuca, fie că este a devenirii sau a pierzării, deschizându-ne până în ultima clipă făgașe de cuget și de simțire care să ne poată uni cu El. Și tocmai dragostea și răbdarea Lui de Dumnezeu și Om se preschimbă în inel pe degetul nostru.
Giuvaerul și comoara Mirelui este însuși cuvântul prin care El ne-a făcut din nimic.
Așadar, dacă dorești, în tăcerea inimii, poți găsi, prin lacrimi, toată dragostea și taina de necuprins întru care fiecare dintre noi am fost făcuți din nimic printr-un cuvânt unic, rostit în sânul adânc al Preasfintei Treimi.
†
Ne-ai trimis pe fiecare în lume ca să ajungem a fi slavă a chipului Tău de Fiu al lui Dumnezeu, Hristoase Mântuitorule, și numai Tu ești Cel Care veghezi fiecare răsuflare a noastră, fiecare cuget și fiecare simțire. Nimic dintru ale noastre nu-Ți este necunoscut, ci pe toate le cuprinzi în smerenia Ta dumnezeiască, îmbrățișându-ne deplin toate alegerile și suspinând după dragostea noastră până când ajungem la cea din urmă suflare. Cuprinde în rugăciunea Ta însângerată din Ghetsimani toată nebunia și depărtarea mea de Tine, toată îndârjirea și reaua-voire, toată nemulțumirea și nerecunoștința, ajutându-mă să gust măcar o fărâmă din lărgimea nețărmurită a dragostei Tale pentru om. Și, pogorându-Te iarăși și iarăși în temnița morții și a orbirii mele, fă-Te și mie cunoscut întru slava cea necuprinsă a Învierii Tale din morți, întru care strălucește de-a pururi înțelepciunea cea negrăită a Preasfintei și de viață făcătoarei Treimi.
