Efremia,
într-o vreme am purtat cu mine, în geanta aparatului de fotografiat, o bucățică de oglindă. Nădăjduiam ca, la un moment dat, să găsesc ceva potrivit pentru oglindire în acel ciob dreptunghiular. Odată s-a întâmplat să ajung în vizită la cineva care nu locuise un răstimp mai îndelungat în oraș și tocmai se întorsese acasă. La una dintre ferestrele unei camere, se aflau pe pervazul interior o armată de muște moarte. Cu permisiunea gazdei, care era puțin jenată, am început să privesc mai atent cohorta de muște de diverse mărimi, care se odihnea definitiv în bătaia soarelui. Pentru că erau foarte multe la îndemână, am ales musca uscată care se conservase cel mai bine și… mai fotogenic. Iat-o așadar fotografiată aici!
În lumea înconjurătoare, luciul apei este cea mai la îndemână oglindire și, mai totdeauna, ea va cuprinde și cerul, sau măcar o parte din el. Pe când eram copii, cu băieții de la bloc, inventasem tot felul de jocuri pentru vremea ploioasă de vară, care fie implicau apa ori bălțile, fie noroiul pe care îl catapultam în locuri în care, în general, nu era binevenit. Jocul cel mai năstrușnic și mai veselos era „nimicirea bălților”, în care trebuia să sărim cât mai puternic în câte o baltă, până când împrăștiam mai toată apa din ea. Încearcă să-ți imaginezi un șir de vreo zece puștani care sar la rând într-o baltă cu amândouă tălpile, străduindu-se să stropească cât mai mult și mai departe cu putință. Nu mai era răgaz să ne oglindim în luciul bălții, ci râdeam în hohote și ne bucuram de veselia de pe fețele tuturor. Fericitele clipe de libertate ale copilăriei!
Astăzi și jocurile, și oglindirile au evoluat mult. Nu de puține ori mi-a fost dat să văd – fie în mijloacele de transport în comun, fie în alte spații publice – cum telefonul mobil, prin camera sa frontală, este folosit pe post de oglindire – o adevărată oglindă tehnologică a intereselor omului. Despre jocurile virtuale nu voi mai spune nimic.
Cuvântul „oglindă” provine din proto-slavicul „ględati”, verb ce înseamnă „a privi” și care își păstrează până azi aproape aceeași formă în întreaga familie a limbilor slave, existând doar mici variațiuni între pronunția sa din slavonă, rusă, ucraineană, bulgară, macedoneană, sârbo-croată, slovenă, cehă, slovacă sau poloneză arhaică.
Pentru atunci când vei avea răgaz și dispoziție interioară, îți propun să faci un mic experiment, care implică privirea în oglindă și, dacă vei vrea, ceva mai mult de atât. După ce te zărești în oglindă, poți avea la îndemână aceste interogații: Ce criterii de analiză și apreciere folosești atunci când îți privești chipul în oglindă? Cât sunt de conștientizate aceste „criterii”? Cine, când și cum ți-a sădit aceste „criterii”? Folosind aceste trei întrebări, e foarte posibil să te întâlnești cu oglindirea ta adâncă, cea care odihnește în limpezimile nealterate ale conștiinței.
Moartea rămâne cea din urmă oglindă, care ne va îngenunchea în fața propriei noastre neputințe de a birui moartea. Și astfel vom trece, mai devreme sau mai târziu, către oglindirea întru Cel Care ne-a zidit din nimic, făurindu-ne după chipul și asemănarea Sa.
În răstimpul vieții noastre de pe pământ, oare ce vedem când îl privim pe semenul nostru? Un copil al lui Dumnezeu și un frate al nostru, sau orice altceva?
Omul este, pentru om, oglindă.
Așadar, dacă dorești, atunci când te privești în oglindă, îi poți vedea pe toți semenii care au purtat, poartă sau vor mai purta chipul omenesc.
†
Hristoase Dumnezeule, Tu Te-ai făcut Om asemenea nouă și nimic dintru cele ale omului nu-Ți este străin, iar moartea, de care noi ne apărăm prin orice nădăjduire ori agonisire pământească, ai nimicit-o, trecând prin ea ca printr-un somn și dăruindu-ne biruința Învierii Tale. Ajută-mă și pe mine să mă oglindesc întru Tine, ca astfel să învăț a îmbrățișa întreaga fire omenească după chipul și asemănarea Ta, a Celui Care Ți-ai deschis brațele pe Cruce ca să ne aduni întru dragostea Ta, deopotrivă revărsată pentru firea omenească cea Una.
