[29] Modă vs. accesoriu

Efremia,

mi-am făcut obiceiul ca, atunci când trec pe lângă magazinele în a căror vitrine sunt manechine, să urmăresc evoluția designului acestor corpuri inerte, secătuite prin însăși ideea de a fi folosite ca umeraș tridimensional. Astfel mi-a fost dat să văd manechine în diverse forme, culori și posturi: de la bronz, argintiu și auriu la alb, negru și roșu, de la femei și bărbați obișnuiți la „plinuți” și copii, de la un corp întreg, cu trăsături ale feței, până la manechine cu un ovoid în loc de cap, sau chiar cu țeasta lipsă. Toată această diversitate de manechine pare că slujește unui singur scop: acela de a promova moda unor produse vestimentare sau accesorii de „ultimă oră”, care livrează iluzia că vei fi mai integrat în ceea ce e astăzi lumea și „trendul” ei de neoprit. Pe unele dintre manechine le-am fotografiat uimindu-mă de gradul de depersonalizare inoculat, între acestea numărându-se și cel din fotografia de aici. Dacă felul în care e „ambalat” și „accesorizat” acest manechin e cumva predictibil, prezența grilajului, care mărturisea temnița livrată consumatorilor, m-a determinat să-mi zic: „Iată lucrurile spuse chiar pe față”.

Cuvântul modă provine din italianul moda sau franțuzescul mode, ambele variante având la bază rădăcina latină modus, care înseamnă măsură. Cuvântul accesoriu își are obârșia din franțuzescul accesoire, ce se trage din latinescul accesorius, care, cuprins în expresia „accesorium sequitur principale”, înseamnă „accesoriul urmează principalul”. Și nu e întâmplător că accesorius are la bază cuvântul accesor, care înseamnă ajutător.

Industria modei își face treaba și banii: măsoară și iarăși măsoară omul, până îl face după chipul și asemănarea nestatorniciei sale, storcând buzunarele celor care vor și își caută „înnoirea” prin haine și accesorii.

Mi-a fost dat să văd, în urmă cu câțiva ani, o ipostază în care haina a devenit un accesoriu nemaipomenit, iar întâmplarea a fost uimitoare atât prin desfășurarea, cât și prin neprevăzutul ei.

Era prin februarie și afară era foarte frig, iar gerul îi îmbrăcase pe oameni cu cele mai groase haine ale lor. Venisem la Sfânta Liturghie în Catedrala din orașul nostru și, după ce am dat de căldura din interior, m-am cam moleșit, iar atenția mi s-a împrăștiat. Predica fusese și ea predictibilă și am băgat de seamă că mai mulți oameni au căscat, dar cavalcada de cuvinte a continuat.

Cândva, între predică și Imnul heruvic, pe lângă mine a trecut un tânăr care a mers în apropierea soleei și a rămas acolo un răstimp. Nu aveai cum să nu îl remarci, pentru că era îmbrăcat foarte subțire: o pereche de blugi și un maiou deschis la culoare, peste care se acoperise cu o perdea sau draperie lucioasă, de un roșu carmin. Era ca și cum s-ar fi învelit într-un drapel și m-am gândit că fie e drogat, fie a intrat în biserică din cauza frigului, sau și una și alta.

După ce Imnul heruvic a început, am văzut cum acel tânăr urcă pe solee și, cu o dezinvoltură dezarmantă, își deschide brațele în lateral, privind sus, către Crucea lui Hristos de pe iconostas. Și a rămas așa, nemișcat, cu brațele deschise și cu privirea în sus, iar de mâinile lui atârna drapelul-perdea, care îi dădea o maiestate uimitoare… Dar în scurt timp s-au luat măsuri și, fiind însoțit, „musafirul nepoftit” a ieșit afară fără nici o împotrivire. Când s-a întors și i-am văzut chipul, am fost izbit de durerea ce o revărsa. Pe fața lui era așternută deopotrivă puterea suferinței și a adicției în care se afla. Și chiar dacă a fost scos afară din biserică, în gestul său, atât de neașteptat și de ultimativ, era un strigăt mut pe care, fără îndoială, numai Domnul îl auzise.

După ce bietul om fusese „săltat” de doi „credincioși” și scos afară pentru a nu deranja „buna rânduială”, a lăsat în inima mea ceva ce nu avea nimic de a face cu drogurile. Era un suspin copleșitor al întrebărilor conștiinței.

Oare m-am răstignit lăuntric tuturor gândurilor stricăcioase și care sunt târâtoare pe pământ? Nicidecum.

Oare am ascultat cuvintele Evangheliei ca răsunând din sânurile adânci ale Preasfintei Treimi? Nicidecum.

Oare m-am înveșmântat în vremea Sfintei Liturghii cu focul Duhului Sfânt ca să ard în rugăciunea de pocăință? Nicidecum.

Oare era inima mea lărgită încât să cuprindă întreaga fire omenească și să plângă cu suspin de moarte pentru fiecare om care a fost, este sau va mai fi vreodată? Nicidecum.

Oare aveam eu simțirile și cugetul lui Hristos spre a mijloci înaintea Tatălui cu lacrimi și sudori de sânge pentru toți oamenii? Nicidecum.

Oare plângea în mine Duhul Sfânt cu suspine negrăite pentru mântuirea tuturor oamenilor? Nicidecum.

Oare nu eram tocmai eu cel „drogat” de părerea de sine și de lucrarea slavei deșarte? Întocmai așa era.

Știu că dacă aș avea curajul să fiu onest înaintea propriei conștiințe și „să spun lucrurile chiar pe față”, aș recunoaște că, după zăbrelele din această fotografie, se află nimic altceva decât autoportretul meu din vremea Sfintei Liturghii. O desăvârșită înstrăinare de Cel Care, Dumnezeu și Om fiind, vine să Se dăruiască deplin celor ce încă Îl mai vor.

Fiecare Liturghie a fost, este și va fi cel mai mare eveniment din istoria omenirii.

Așadar, dacă dorești, adună inima ta în focul gingășiei și, venind înaintea Celui Care a făcut cerul și pământul, primește cu lacrimi de mulțumire Trupul și Sângele Său îmbrățișat de văpăile pururea fiitoare ale Sfântului Duh.

†

Inima mea s-a făcut pustiire a iadului, Hristoase Dumnezeule, și nici o coajă a celor materialnice nu mai poate acoperi durerea nemărginită în care se topește trupul și sufletul meu. Iartă mulțimea fărădelegilor mele și nesațul nebun de a mă depărta de Tatăl ca să mă năpustesc apoi în întuneric și moarte. Însuți scoate-mă din robia celui care dintru început a fost ucigător de oameni și slobozește-mi inima din lanțurile nesimțirii și ale orbirii, pentru ca și mie să îmi răsară razele Învierii Tale din morți, prin care i-ai chemat la înfierea dumnezeiască pe toți cei ce și-au cunoscut adâncurile pustiirii lăuntrice.