Efremia,
după cum putem lesne observa, în vremurile noastre se pune tot mai mare preț pe „minimizarea impactului asupra mediului”, iar acest lucru mi se pare că are un mare potențial, deoarece omului i se poate deschide posibilitatea de a se mulțumi cu mai puțin, însă totodată și de a deveni mai recunoscător pentru ceea ce are, fie mult, fie puțin. În epoca noastră, a nevoilor inventate sau supralicitate și a dependențelor create și stimulate, omul a devenit un consumator, care, dacă nu e cu băgare de seamă, poate ajunge să fie devorat de însăși societatea de consum, și asta până în cele din urmă momente ale vieții sale.
Zilele trecute m-am întâlnit cu o veche cunoștință, o doamna ajunsă la vârsta pensionării, care, pe când lucra în străinătate, a trecut prin împrejurări de viață cărora mulți dintre noi cu greu le-am putea face față. De pildă, îmi povestea că ani la rând a îngrijit un bătrânel ce locuia într-un conac din nordul Italiei – o clădire de prin 1700, care, pe cât era de veche și de somptuoasă, pe atât era de neîncălzită. În vremea iernii, temperatura medie din încăperi era în jurul a 7 grade, aceasta fiind „căldura” la care se făcea duș, dar se și dormea. Cu toate acestea, ea era recunoscătoare și își asumase cu pace acele împrejurări. Nu puteam să nu prețuiesc simplitatea și tenacitatea acestei persoane cu bogată experiență de viață, dar și robustețea ei interioară, care era temeluită atât pe credința în Hristos Domnul, cât și pe o foarte mare capacitate de adaptare la condiții grele, moștenită și cultivată în familia din care se trăgea.
Din vorbă în vorbă, am aflat că, în apropierea locului unde muncea în Italia, se afla, pe domeniul public, o pădure, de unde ea își culegea pentru hrană mai multe feluri de ciuperci, afine, mure, merișoare, castane, persimoane (kaki), dar și fructele roșii și foarte gustoase ale tisei (bacele fiind singurele părți neotrăvitoare ale acestui arbore). Localnicii, care își făceau aprovizionarea de la supermarket, o priveau ca pe o femeie sărmană și îi spuneau, mai în glumă, mai în serios, „capra selvaggia”, care înseamnă „capră sălbatică” în italiană. Dar, atât în ce privește calitatea hranei – care era cu adevărat naturală și nechimizată sau iradiată –, cât și locul de unde o procura, ea era în avantaj uriaș față de cei care se socoteau, pare-se, „civilizați” și foarte probabil „auto-domesticiți” pentru societatea de consum.
În copilărie, această doamnă învățase de la mama sa nenumărate lucruri ce țin de gospodărie, însă anume două le-am reținut, pentru că le-am auzit pentru prima dată. Mai întâi e vorba despre conservarea naturală, pentru un an de zile sau mai mult, între două recolte consecutive, a untdelemnului de floarea soarelui presat la rece. În recipientul de sticlă în care acesta era depozitat, se puneau, pentru fiecare litru, între 100-200 grame de sare gemă de mină (fără antiaglomerantul E536, care e în fapt ferocianură de potasiu). Untdelemnul se punea la cămară sau la beci, iar sarea amestecată cu depunerile din untdelemn se recupera la sfârșit, folosindu-se pentru gătit. Sare gemă și untdelemn.
Când, în timpul iernii, se isprăveau plantele strânse peste an pentru ceaiuri, mama acestei doamne mergea în livada de lângă casă și tăia câteva vârfuri de crenguțe de la meri, peri, cireși, vișini, pruni, caiși, piersici, zmeuri, muri, agriși, coacăzi sau viță de vie, pe care le mărunțea și le fierbea câteva minute în apă, ca mai apoi să le lase acoperite în apa fierbinte cam o jumătate de oră. Acest ceai are nuanțe de la roz la roșcat, depinzând de vlăstarii care se folosesc. Prin bogăția aromei și a beneficiilor sale, inedita rețetă de ceai a intrat în moștenirea acestei familii, fiind întrebuințată deopotrivă de bunică, mamă și fiică. Apă clocotită și vârfuri de crenguțe de pomi și arbuști fructiferi.
Și, pentru că atitudinea de viață a părinților se poate preschimba în moștenire pentru urmași, fiica doamnei care fusese numită în răspăr „capra selvaggia”, a reușit ca, pe suprafața celor nouă metri pătrați ai balconului ei de bloc cu expunere sudică, să obțină roșii cherry, castraveți, ceapă verde, pătrunjel creț, trei soiuri de căpșuni, patru soiuri de zmeură, coacăze negre, agrișe roșii, două soiuri aromate de struguri (unul negru și altul alb), tufe mari de trandafiri (alb, roz, galben, mov și roșu), rozmarin și salvie, dar și să crească ghiocei, caprifoi, zambile, narcise, gladiole și iasomie. Și toate acestea – cultivate la ghivece de felurite dimensiuni, cu irigare în sistem grey-water.
Tot ea a descoperit, din propria experiență, o modalitate nouă de călcare a hainelor, fără abur și fier de călcat. Însă această metodă nu e eficientă pentru materialele integral sintetice, ci doar pentru țesături realizate preponderent din fire naturale de bumbac, in, mătase și lână. Cum se procedează? Se pune haina pe un umeraș care se agață sus, astfel încât să existe acces la toate părțile ei șifonate. Apoi, cu un pulverizator, sunt stropite cutele acesteia cu apă simplă de la o distanță de aproximativ 30 de centimetri, până când se umezesc puțin. Cantitatea de apă fiind mică, umezeala se va evapora repede, iar îndoiturile nedorite vor dispărea odată cu ea. Apă simplă și pulverizator.
Menirea umerașului este să țină hainele neșifonate în dulap, căruia i se mai spune șifonier. Proveniența acestui cuvânt este din franțuzescul „chiffonnier”, care se pare că a intrat în limba franceză din engleza medievală prin „chippe”, acesta însemnând fărâmiță, așchie, ciob, fragment. Netezirea unei haine face să dispară toate cutele care fărâmițează frumusețea înfățișării ei.
Un umeraș de lemn poate susține țesătura unei haine, care, atâta timp cât este purtată de om, rămâne în chip tainic și un veșmânt al preoției împărătești ce s-a făcut lucrătoare prin purtarea și săvârșirea rugăciunii împodobite cu puzderie de lacrimi. Astfel văzând lucrurile, o haină împăturită pe rafturi sau așezată în dulap pe umeraș, chiar dacă e șifonată și plină de cute, poate fi îndreptată cu acele picături de apă abia văzute ochilor. Orice veșmânt poate să devină și acoperământ tainic al rugăciunii, căci aceasta se săvârșește în inima adâncă a omului lăuntric. Și nu este nici lucru, nici putere, nici făptură care să poată împiedica lucrarea Duhului Sfânt în cel care își dezvăluie suspinul dinaintea lui Dumnezeu.
Mulțumirea cu puțin din cele materiale, aduce mulțumirea cu și mai puține.
Așadar, dacă dorești, oricând poți avea veșmântul frumos și îndreptat, folosindu-te de acea măruntă apă, care are puterea să împrospăteze și să înnoiască sufletul.
†
Trecând prin lumea aceasta ca un Om al durerilor, ai adunat în inima Ta toate lacrimile, suspinele, suferințele și plângerile noastre, Hristoase Dumnezeule, pogorându-Te în cele mai de dedesubt ale iadului ca să ștergi desăvârșit durerea morții din ochii firii omenești. Pentru aceea și toți cei care Ți-au încredințat deplin frângerea lor lăuntrică, prin puterea Ta s-au făcut biruitori ai morții, dobândind de la Tine slava cea strălucitoare și veșnică a surâsului Învierii Tale.
