Efremia,
se împlinesc azi 37 de ani de când a trecut la Domnul, în 29 decembrie 1986, regizorul Andrei Tarkovski, un om pribeag și chinuit în această lume, dar care a oglindit în cinematografie frumusețile dumnezeiești și adâncurile de taină ale omului așa cum nici un altul nu a mai făcut-o. Lui îi datorez foarte mult pentru hrănirea dorinței mele de uimire înaintea zidirilor lui Dumnezeu.
Prin cuvintele Sale dăruitoare de viață, Domnul Se ascunde în fiecare făptură pe care a adus-o la ființă. Dumnezeu a făcut în așa fel lumea, încât, prin fiecare realitate văzută, să ne deschidă căi și pași spre întâlnirea cu El.
Pasul de intrare în miezul adânc al făpturilor este cuvântul Celui prin Care toate s-au făcut: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 4, 17). Aici nu este neapărat să înțelegem pocăința în sensul de penitență, ci putem lua aminte la înțelesul de „metanoia”, adică de „schimbare a minții”. Iar singura schimbare reală a minții este aceea de a dobândi mintea lui Hristos, orice alte „transformări” și „evoluții” fiind cât se poate de predictibile și de repetabile atât la scară personală, cât și la cea a istoriei umane. A dobândi mintea și simțirile lui Hristos înseamnă a fi și a te purta așa cum ar face-o El trăind viața ta, prin însăși aceasta unicitatea noastră atingându-și dimensiunea sa veșnică.
În cel dintâi lungmetraj al său – Copilăria lui Ivan – Tarkovski ne înfățișează câteva zile din vremea războiului, presărate cu felurite întâmplări prin care ni se dezvăluie atât caracterul orfanului Ivan, cât și țesătura relațiilor sale cu celelalte personaje. Cadrele și atmosfera sumbră și apăsătoare a morții iminente, a tranșeelor, a focurilor de artilerie și de mitralieră, a mlaștinilor și a copacilor retezați, sunt încadrate de câteva vise ale lui Ivan, care ne conectează cu lumea adâncă a realităților lăuntrice.
Cele două vise așezate la începutul și la sfârșitul filmului – desfășurate parcă într-o neapropiată lumină a soarelui și a nădejdii – susțin întreaga desfășurare a evenimentelor într-o perspectivă a biruinței care nu este din lumea aceasta. Deopotrivă, aceste două vise dau mărturie despre puterea pasului omenesc și despre taina pășirii prin lumea aceasta.
Prin înfățișarea primului vis al lui Ivan, într-un mod pe cât de delicat, pe atât de amplu, Tarkovski ne deslușește dimensiunea verticală a pasului uman, dar cu aceeași măiestrie și gingășie, în visul care încheie magistral filmul, ne este zugrăvită puterea pasului în dimensiunea lui orizontală.
Însă ce este pasul omului? Câteva dintre dicționarele românești ne pun înainte aceste definiții:
Mișcarea piciorului pentru a merge.
Distanța dintre piciorul din față și cel din spate în mers.
Mișcare pe care o fac picioarele în timpul deplasării.
Deplasare pe care o face un om, punând un picior înaintea celuilalt, pentru a merge.
Fiecare dintre mișcările alternative pe care le fac picioarele în mers obișnuit.
Mișcare ce se face când punem un picior înaintea altuia spre a umbla.
Mai toți dintre noi am învățat să mergem încă din copilărie, de aceea mersul este un lucru pe care îl conștientizăm mult prea puțin. Se întâmplă uneori că abia accidentele sau poate doar infirmitățile dobândite ne deslușesc cât de mare este darul de a putea merge pe propriile picioare.
În timpul mersului, creștetul omului nu se află la o distanță egală față de sol, ci într-una oscilatorie pe axa verticală, cel mai sus fiind la încheierea unui pas și începutul următorului, iar cel mai jos la mijlocul pasului, când se trece greutatea de pe un picior pe celălalt.
Pasul cu piciorul drept este echilibrat de poziționarea înainte a brațului stâng, iar pasul stâng – de ducerea înainte a brațului drept. Întotdeauna este o echilibrare între alegerea căilor – picioarele – și lucrarea faptelor – mâinile. Dacă socotim despre noi înșine că înaintăm drept, suntem vătămați de lucrarea părerii de sine, iar dacă ne răzlețim întru cele de-a stânga, suntem chemați înapoi de lucrarea cea dreaptă a conștiinței.
Orice pas și înaintare are un punct în care suntem cu creștetul mai sus, mărturisind că Domnul ne-a alcătuit trupul ca, prin fiecare pas, să ne apropiem fie și măcar puțin de cele de Sus. Dar până când creștem în această înțelegere, suntem păsuiți zi de zi, cu nădejdea că ne vom îndrepta pașii către întâlnirea cu El. Ni se dăruiește această păsuire, această amânare – cuvânt compus din a+mâ(i)ne – pentru că viața noastră este pe trecere prin clipa prezentului, singura dăruită nouă de Sus.
28 decembrie 1986 a fost cea din urmă zi pe care Andrei Tarkovski a petrecut-o pe acest pământ, căci, în noaptea dintre 28 spre 29, a făcut pasul către ziua cea neînserată, fiind în vârstă de 54 de ani și suferind de un cancer la plămâni. Cu opt ani înainte, la refilmarea lungmetrajului Stalker (Călăuza), el a cufundat în apă o filă de calendar pe care scria 28 decembrie, iar acea hârtie și-a impregnat cifrele și contururile pe peliculă, dând mărturie discretă despre puterea profetică a artei care slujește Adevărul.
Însuși pasul este o cale de întâlnire cu Acela Care este Calea.
Așadar, dacă dorești, oricând poți păși și înainta pașnic spre toate frumusețile de taină ale lumii, căci în ele te așteaptă tăcut și răbdător Cel Care le-a făcut pe toate din nimic.
†
Cu strălucirea cuvintelor Tale dumnezeiești și făcătoare de viață, ai adus în ființă toată firea văzută și nevăzută, Preabunule Hristoase, ca nouă să ne dăruiești deplin ajutor și neîncetată întâmpinare spre a pricepe adâncul de nepriceput al smereniei și dragostei Tale, prin care Te-ai pogorât pentru noi în iad. Scaldă inimile noastre în strălucirile de taină ale graiurilor Tale, ca, limpezindu-ni-se vederea, să ne veselim de frumusețea Ta desăvârșit unită cu smerenia, cu care Tatăl voiește a împodobi veșnic firea omenească cea Una.
