[5] Călătorie dus-întors

Efremia,

mergând azi să cumpăr pâine la magazinul din apropiere, mi-am dat seama că distanța străbătută este cam aceeași cu cea pe care o parcurgeam când eram copil și mă trimiteau ai mei după pâine. Pe atunci, vreme de mai mulți ani, pâinea fusese raționalizată și trebuia să prezentăm la cumpărare o cartelă de carton care avea 31 de rubrici – câte una pentru fiecare zi a lunii. Vânzătoarea însemna cu pixul un X peste numărul zilei respective, iar în acest fel nu puteai cumpăra decât o singură dată pe zi rația acordată populației de către regimul comunist al vremii.

Dar, pe atunci, nu era raționalizată numai pâinea, ci și zahărul, uleiul, făina, carnea, ouăle, untul, iar la acestea cred că se mai adăugau și alte produse. Îmi aduc aminte că, într-o perioadă, nu se mai găseau nici măcar bomboane, lucru care era o mare dezamăgire pentru noi, copiii. Pe vremea când încă se mai puteau cumpăra dulciuri, ne făcuserăm cu băieții de la bloc un obicei de a aduna împreună bănuții mărunți pe care fiecare îi avea la el (monede de 5, 15, 25 de bani sau chiar de un leu) și, din suma strânsă, cumpăram bomboane, pe care le împărțeam între noi. Întotdeauna ne ajungea fiecăruia câte o bomboană, iar uneori chiar și câte două. După ce nu s-au mai găsit bomboane de vânzare, unul dintre băieți a venit cu ideea să cumpărăm o „franzelă semi”. Aceasta era făcută dintr-un aluat care avea mai multă făină integrală, dar și cartofi, și de aceea denumirea ei oficială era „semialbă”. Acest fel de pâine ajungea la toată lumea și se găsea până seara de vânzare, deoarece aprovizionarea magazinului se făcea de două ori pe zi. Problema noastră era că puteam cumpăra pâinea numai pe cartelă, așa că așteptam în fața magazinului până când nu mai era nici un client și atunci intram și o rugam pe vânzătoare să ne vândă o franzelă semi cu 3,5 lei, sau dacă nu aveam bani destui ceream doar o jumătate. Erau două vânzătoare, pe care noi le denumisem „aia rea” și „aia bună”. „Aia rea” cred că poți să bănuiești de ce și-a primit numele acesta și trebuie să recunosc: oricât m-am străduit, nu pot să-mi reamintesc figura ei. Însă „aia bună” era o femeie înaltă, uscățivă, cu părul creț și ochi albaștri, iar boneta ce o purta îi dădea o alură aparte. Ori de câte ori am mers la ea, niciodată nu ne-a refuzat și de fiece dată ne-a dat franzelă fără să ne ceară cartela. În magazinul de pâine intra un singur băiat, iar noi, ceilalți, îl așteptam toți la ieșire. De cele mai multe ori, rupeam franzela semi în fața magazinului, iar doamna Veronica – pentru că acesta era numele vânzătoarei – vedea foarte bine ce se întâmplă, căci magazinul avea ferestre de sticlă pe două laturi. Nu știu ce o fi simțit în inima ei de mamă a patru copii, însă știu că toți băieții îndrăzneau să meargă la ea ca să cumpere pâine fără cartelă, simțind că nu îi va refuza.

De cele mai multe ori, după ce ieșeam din magazin cu franzela, mai întâi își rupea fiecare dintre băieți câte o bucată de coajă – care era foarte gustoasă –, iar abia apoi mâncam împreună și miezul pâinii. Alteori luam franzela și mergeam în pădurea de lângă blocul nostru, unde stăteam înșirați pe răzorul unui drum ce contura liziera. A rămas de neuitat gustul acelei „franzele semi”, dar și al frăției și prieteniei mele cu băieții de o seamă.

Un alt loc în care mergeam, mai ales când era vreme ploioasă, era la un bloc nou, pentru care se construise inițial o cale de acces în subteran, cu două benzi auto, la care însă s-a renunțat după finalizarea clădirii. Această cale de acces cotită avea, chiar în curbă, un ochi circular uriaș ce comunica cu exteriorul și care era mărginit de o balustradă înaltă, turnată din beton. Datorită acestei structuri arhitectonice, noi aveam jos deopotrivă spațiu și lumină ca să jucăm „lapte-gros” – un joc pentru două echipe, care e înrudit cu „capra”. Iar pentru că veneam aici când ploua și mai aveam și câte o franzelă cu noi, locul acesta a primit, pe neștiute, denumirea „La pită”. Multe râsete și multă veselie a cuprins acest loc, iar coridoarele largi de acces ne amplificau bucuria și dădeau ecou voioșiei noastre.

Cele povestite aici s-au petrecut în urmă cu mai bine de patruzeci de ani. În 2005, am mers să vizitez acel loc și totul rămăsese neschimbat: nimeni nu intervenise cu nimic din punct de vedere constructiv. Făcând o fotografie de sus, din exterior, m-au năpădit amintirile și am coborât în locul unde înainte vreme jucam „lapte-gros”. Zidurile de beton erau neschimbate, doar întrucâtva fuseseră deteriorate cele pe care bătuse ploaia. De jos, am privit spre cer, iar un disc de un albastru senin se arăta împrejmuit de o bordură de beton. Nu se vedea nici o clădire. Doar soarele strălucea blând în aerul primăverii și parcă vestea zorii unei însingurări desăvârșite. Deasupra mișunau mașini și forfoteau oameni, însă cerul era la fel de albastru, de tăcut și de deasupra tuturor. Am stat o vreme cu fața spre lumină și m-am întrebat de ce am uitat să mai privesc în sus.

 

 

În toate clipele viețuirii noastre pământești, ne însoțești cu privirea Ta cea iubitoare și pe fiecare ne aștepți, pentru ca de bună voie să deschidem inimile noastre pentru strălucirea Ta dumnezeiască, Multmilostive Hristoase. Îngroapă multele noastre frici și îngrijorări în seninul cel strălucitor și nemuritor, întru care se revarsă razele Tale de Soare al Dreptății, și pe fiecare dintre noi ne povățuiește la măsura bărbatului desăvârșit, care a crescut prin lacrimile pocăinței și iubirea de osteneală.

 

 

De „La pită” am plecat spre un alt loc de joacă din copilărie, aflat în apropiere, unde pe atunci se construia o biserică ce fusese închinată Tuturor Sfinților. Muncitorii plecaseră deja, așa că m-am putut plimba în voie pe șantier și m-am bucurat de prefacerea tainică a acestui loc. Într-o lădiță de lemn, am găsit azvârlite niște cuie care fuseseră scoase din scândurile și bârnele ce alcătuiseră cofrajul pentru osatura de beton a trupului bisericii. Soarele le mângâia tăcut și blând și pe ele.

 

 

Toate cele pe care le zidim în această lume, rămân neputincioase și stricăcioase fără pecetea cea de viață făcătoare a Sfintei Tale Cruci, Hristoase Dumnezeule, căci, făpturi zidite fiind, nimic nu putem a săvârși deplin de nu vei fi Tu alături și întru noi. Curăță cu Sângele Tău nebunia și încleștarea noastră în patimi, ca, luminându-se cugetul și făptuirea noastră lăuntrică, să nu Te mai pironim iarăși și iarăși cu avântul și îndârjirea noastră pentru cele trupești și materialnice, stârnite de pofta ochiului.

 

 

Într-una din nopțile următoare, am lucrat până târziu la un text. La un moment dat, o lumină pală și albăstrie s-a ivit pe tastatură și am înțeles că trecuse întreaga noapte și era „foarte de dimineață”. Așa că am mers la bucătărie, am tăiat o felie de pâine și am pus niște vin roșu într-un pahar. Apoi le-am adus la birou și le-am așezat pe o coală albă de hârtie. Deasupra am poziționat lampa de birou, astfel încât lumina ei să permită și luminii dimineții să își facă simțită prezența. Apoi am apăsat pe declanșator.

 

 

Întru cele firești nouă ai ascuns tăcerea, dragostea și răbdarea Ta dumnezeiască, Hristoase Mântuitorule, ca astfel să ne încredințezi de mărinimia cea fără de seamăn a Tatălui și a Duhului Sfânt și dimpreună să ne gătiți sălaș nemuritor întru cele de Sus. Trezește cugetul nostru lăuntric, pentru ca de foarte de dimineață să râvnească a îmbrățișa slava Învierii Tale din morți și, înveșmântându-ne cu lacrimile de pocăință, cuprinde-ne în cuptorul cel de foc al rugăciunii pentru întreaga fire omenească.

 

 

 

Cu raza cea dumnezeiască a focului pe care L-ai adus pe pământ, aprinde-mă și pe mine, Hristoase Dumnezeule, ca, mistuindu-se deplin toată puterea stricăciunii, să fiu trecut de Tine din tărâmul morții în lumea celor ce viază întru Duhul Sfânt. Hrănește-mă și pe mine cu văpaia cea nemuritoare a Trupului și Sângelui Tău, ca toate lacrimile să mi se preschimbe în bucurie, iar graiurile lăuntrice să se prefacă toate în semințe ce proslăvesc Învierea Ta din morți.

 

 

 

Praf și pulbere e viața mea fără de Tine, Hristoase Dumnezeule, căci, din nimicul din care m-ai făcut, întru nimicnicie mă voi întoarce, de nu voi suspina după biruința asupra stricăciunii și seninul cel nețărmurit al Învierii Tale din morți. Ridică-mă din pulberea căilor acestei lumi orbite de pofta ochiului, deschizând și pentru mine calea Învierii Tale, așa precum ai săvârșit cu Luca și Cleopa în drumul spre Emaus. Fă ca și ochii inimii mele să cuprindă înțelegerea cuvintelor Duhului Sfânt și dăruiește-mi a Te cunoaște pe Tine prin părtășia la dumnezeiasca fire, ce se dăruiește întru împărtășirea cu Trupul și Sângele Tău, care, prin focul cel de Sus, lucrează smerenia dumnezeiască în toți cei ce râvnesc a dobândi înfierea Tatălui prin Tine, Iisuse Hristoase, Cel Întâi Născut din morți.