[7] Diamantul harnic

Efremia,

una din întrebările care m-au însoțit și cu care am călătorit încă din gimnaziu, aș putea spune că a fost una cromatică: De ce e iarba verde și cerul albastru? Nu am găsit nici un răspuns la oameni, oricât de savantlâc era ambalajul graiurilor lor, iar timpul mi-a arătat că întrebarea cu pricina e de fapt o întrebare-radiografie, prin care poți afla profunzimea cu care cineva ia aminte la lumea înconjurătoare, la toposul în care ne-a rânduit Dumnezeu să ne trăim acest sector al vieții pământești.

Ajuns adolescent, eram deja convins că nimeni dintre oameni nu are răspuns la această întrebare, care, pentru mine, avea o însemnătate de căpătâi. Puțin câte puțin, am văzut tot mai mult din puterea conformismului omenesc – incapacitatea făpturii umane de a se mai minuna de firea înconjurătoare – și am fost nevoit să accept că trăiesc într-o lume în care acesta e modul de viețuire a celor mai mulți dintre oameni.

Căutând atunci să aflu o modalitate prin care să fac loc în inimile celorlalți pentru întrebarea De ce e iarba verde și cerul albastru?, am început să mă gândesc la un experiment maximal, care să „trezească la realitate” cât mai mulți oameni. Pentru că întregul experiment se petrecea doar teoretic, puterea era nelimitată și mă puteam desfășura în voie cu orice idee. În cele din urmă, am sintetizat acest experiment într-o întrebare: „Ce ați face dacă mâine dimineață, când v-ați trezi, cerul ar fi verde și iarba albastră?”.

La întrebările despre culoarea cerului și a ierbii, se adăugaseră deja în adolescență alte sute de întrebări fără răspuns. Însă, pe atunci, nu pricepeam că toate aceste semne de întrebare nu sunt decât cârlige nevăzute cu care Domnul ne pescuiește și ne scoate din valul călduț al conformismului, călătorind tainic cu noi, El Însuși fiind răspunsul la toate. Dar cu toate că, în orbecăiala mea de atunci, nu pricepeam prezența discretă a lui Dumnezeu, de ceva tot mă încredințasem: nu era nicidecum de neglijat că acest val, aparent neînsemnat, al conformismului sau al auto-formatării are puterea să ucidă sau să sterilizeze milioane de inimi. Așa că butada: Nimic nou sub soare, am preschimbat-o într-un distih: Nimic nou sub soare / Moartea se bronzează-n continuare.

Aceste cuvinte îmi erau deopotrivă protecție față de neuimirea oamenilor de lume, dar și motor nevăzut pentru a trece, fie și cinic, peste toate eșecurile morții din firea omenească…

În acea vreme, mi-a crescut mult acuitatea spiritului de observație și cred că setea de a găsi noima adâncă a lucrurilor m-a pregătit pentru dorința de a face fotografii. Fără lumină, lumea intra în întuneric și toate rațiunile lucrurilor rămâneau doar în minte. De multe ori, seara, înainte de a adormi, mă gândeam la ceea ce văzusem peste zi. Nu știam atunci că însetarea mea de contemplare naturală își arăta primele roade, însă, în timpul zilei, începusem să urmăresc stăruitor razele de soare care umpleau de strălucire felurite locuri sau lucruri. O fascinație aparte am dobândit pentru descompunerea luminii cu ajutorul corpurilor prismatice de sticlă, ca mai apoi să caut obiecte de cristal cât mai fațetate, deoarece efectele razelor de lumină deveneau mult mai complexe.

 

 

Desigur, cea mai prețioasă „prismă” nu putea fi decât diamantul, pe care îl socoteam a fi un simbol, o chintesență a purității obiectului care se lasă pătruns de lumină. E adevărat, diamantul e valoros și în întuneric, dar nu ca unul care cuprinde lumină, ci ca piatră care stă în bezna seifurilor pentru că e bine cotată financiar… Nimic nou sub soare / Moartea se bronzează-n continuare.

 

 

Soarele își revarsă strălucirea peste toți și toate, peste copaci și oameni, și peste casele lor, ele fiind adăpostul în care făptura omenească se ferește de puterea stihiilor vătămătoare. În locuință și în somn își trece omul întunericul nopții, căci lumină nu mai e pe cer. E adevărat, curentul electric a strămutat acum ritmul zilei, dar…  Nimic nou sub soare / Moartea se bronzează-n continuare.

 

 

Razele soarelui au capacitatea uimitoare de a aduce strălucire și în lucrurile pământești în care am învățat să ne punem nădejdea. Iar noi credem în continuare că prin cele materialnice vom supraviețui și vom fi asigurați, și nu ne va lipsi nimic, și vom trăi mult și bine, și vom avea grijă de cei de după noi, și vom rămâne neuitați, și vom uita de mormânt… Nimic nou sub soare / Moartea se bronzează-n continuare.

Pe scara Mohs a durității materialelor, diamantul este cotat cu 10 – coeficientul maxim. Această duritate extremă îi dă alura de indestructibil, însăși sorgintea cuvântului diamant mărturisind acest lucru. În limba română, diamant provine din franceză, având rădăcina latină adamās, care are la obârșie grecescul adámas și este un cuvânt compus: a- (nu) + damnáō (învins, înfrânt). Așadar, diamant tocmai aceasta înseamnă: neînvins, neînfrânt. Oare câți împărați, regi și stăpânitori, mai vechi sau mai noi, se vor fi împodobit ei înșiși sau coroanele lor cu diamante pentru a-și arăta puterea de nebiruit? Nimic nou sub soare / Moartea se bronzează-n continuare.

Dar de diamant sunt legate două lucruri aparte. Fiind alcătuit doar din carbon cristalizat cubic, dacă este adus la o temperatură de peste 800 de grade, diamantul pur și simplu dispare prin oxidare, preschimbându-se în dioxid de carbon. Adică se preface în ceva ce nu se vede – în nimic.

Măsurarea diamantelor se face în carate, iar această unitate de măsură a fost standardizată internațional. Însă cuvântul carat provine din grecescul keration, care este denumirea semințelor din păstăile de carob, iar acestea au o însușire aparte: cântăresc toate aproximativ 0,2 grame. Însă sâmburii de carob nu sunt nimic altceva decât semințele păstăilor de roșcove.

Cuvântul prin care fiecare om a fost alcătuit din nimic este un neasemuit diamant al Împăratului.

Numai așa poate deveni diamantul harnic: atunci când știe care îi este unitatea de măsură, el va putea trece prin orice foc. Fiindcă harnic înseamnă purtător de har.

 

 

În fotografia aceasta nu este un diamant, ci un strop de vin care s-a uscat într-un pahar și e luminat de flacăra unei lumânări. O masă petrecută între prieteni și oaspeți. Paharele le-am păstrat nespălate timp de mai multe zile, iar, în căldura verii, vinul s-a evaporat, lăsând în urmă roșul de sânge. Într-o dimineață însorită, am așezat două dintre pahare lângă umbra unui stâlp de lemn. Toate pot fi pururea noi în lumina Soarelui și la umbra Lemnului.

 

 

Fiind pururea în mijlocul nostru și cunoscându-ne deplin pe fiecare, ne chemi pe urmele Tale, Hristoase Dumnezeule, scoțându-ne din valul cel pieritor al lumii prin razele slujirii și ale smereniei dumnezeiești. Curăță-ne de toate înveșmântările și înavuțirile în moarte, căci, din nețărmurita Ta dragoste pentru noi, ai binevoit a Te înveșmânta în giulgiuri și a Te pogorî în străfundurile iadului spre a-i chema la Tine pe toți cei care suspinau după blândețea Ta de Dumnezeu și Om. Înviază-mă și pe mine, cel cu totul ticăloșit și înnebunit de pofta ochiului, zdrobind lanțurile cele cumplite care mi-au vârât toate nădejdile în materie, trup și slavă trecătoare. Ridică-mă cu mâna Ta cea preaputernică din bezna fărădelegii, presărând și în inima mea împietrită focul cel dumnezeiesc al pocăinței, ca astfel să ies din mocirla cea îndulcitoare a roșcovelor și să le văd pe toate înnoite prin lucrarea și harul Preasfântului Duh.