Efremia,
pentru că astăzi prăznuim România, Patria pe care ne-a rânduit-o Domnul aici pe pământ, m-am gândit să-ți scriu câteva cuvinte despre lingură.
În română, atât cuvântul „limbă”, cât și „lingură” au aceeași obârșie – latinescul „lingua”, care înseamnă „limbă”, atât în sensul de grai, cât și ca organ prin care simțim gusturile.
Experiența vieții ne arată că hrana lichidă, sau semilichidă, e cel mai la îndemână să fie dusă la gură ori întrebuințând lingura, ori sorbind-o direct din vasul în care se află.
Lingura, în forma ei mai mititică, numită linguriță, este cel dintâi instrument pe care pruncul îl folosește ca să se hrănească singur. La început, nimerește uneori cu ea chiar în gură, alteori pe năsuc, bărbie sau obraji. Dacă, atunci când începe să întrebuințeze lingura, copilul o ține de obicei cu toată mâna, în pumn, mai apoi învață să se folosească de cele trei degete ale mâinii, tot așa cum ținem un creion sau un stilou. Astfel am ajuns mai toți să ținem lingura între cele trei degete, mânerul ei sprijinindu-se pe degetul mijlociu, fiind susținută de deasupra de degetul arătător și degetul mare. Lingura poartă spre gură o mică porție, o părticică din hrana care ne este trebuincioasă, iar prin limbă ne bucurăm de gustul mâncării.
În alcătuirea omului lăuntric, hrana cea de toate zilele ne vine tot prin limbă, ea hrănindu-ne cu cuvinte, fără de a căror putere și întremare am fi făpturi necuvântătoare.
Pentru început „lingura” e limba, graiul care poartă însăși cuvintele. Dar mai apoi, după ce învățăm puțin câte puțin să ne hrănim inima adâncă, „lingura” devine însăși Numele lui Hristos Iisus, întru al cărui Nume toate cuvintele sunt văzute până în obârșiile lor, vădindu-se izvorul și duhul lor, căci întru Numele Său „tot genunchiul se pleacă, și al celor cerești, și al celor pământești, și al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).
Această „lingură” a Numelui Domnului, nu îngăduie să se risipească hrana noastră, „laptele cel duhovnicesc și neprefăcut” (1 Petru 2, 2), ci o cuprinde în căușul dumnezeiesc, cel care nu lasă să ni se răzlețească merindea în cele patru zări și ne adună inima din împrăștierea cugetelor.
Atunci când suntem copii, lingurița este cel dintâi instrument cu care învățăm să mâncăm, iar lingurița pentru Euharistie este cea prin care ne încredințăm că suntem copii ai lui Dumnezeu, de El hrăniți și crescuți.
Duhul Sfânt a dăruit adâncimi dumnezeiești în fiecare limbă a acestui pământ, zămislind graiuri care sunt tăcute praguri, uși sau ferestre către Taina cea mai presus de minte a Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. Cumințenia, frumusețea și temelia multor cuvinte se pot preschimba înlăuntrul inimii noastre în leagăn pentru Pruncul Hristos.
Pe limba noastră putem avea gustul Veșniciei.
Așadar, dacă dorești, fiecare grai lăuntric al tău poate fi împărtășit cu Dumnezeu, până când vei vedea lumea cu ochii Lui, iar El o va vedea cu ochii tăi.
†
Tăinuindu-Te întru smerenia dumnezeiască, ne ești de față în fiecare clipă a vieții, Hristoase Dumnezeule, iar dragostea și bunătatea Ta ne acoperă și ne luminează precum o rouă pogorâtă din Ceruri. Odihnește Tu, Cuvinte, în căușul cuvintelor noastre, ca, sorbind noi dintru ele adâncul noimelor dumnezeiești, să ne împărtășim cu Tine, Dumnezeul făcut Om, anume venit printre noi spre a ne aduna pe toți întru îmbrățișarea cea veșnic iubitoare a Părintelui nostru Ceresc.
