Efremia,
zilele trecute am fost la o expoziție de minerale și, între multele pietre semiprețioase care se aflau acolo, am văzut și un medalion cu ametist. Acest cuarț translucid are o nuanță violacee, iar numele îi provine din grecescul „amethistos”, care înseamnă „împotriva beției”. Se pare că în antichitate exista credința că acela care va purta la el un ametist sau îl va pune în vasul cu băutura amețitoare, va fi cruțat de beție atunci când o va consuma.
De obicei, medalionul se pune la gât și atârnă pe piept, iar menirea lui este de a aduce un plus de frumusețe persoanei pe care o împodobește. Însă, dincolo de această latură utilitară, prin faptul că medalionul atârnă pe linia mediană a pieptului, el mai poate evidenția o realitate care, de cele mai multe ori, scapă interogației. E vorba despre simetria trupului omenesc.
De ce corpul omului este simetric pe axa verticală? Iată o întrebare la care e cu neputință să afli un răspuns mulțumitor printre oameni. Această interogație a rămas pentru mine fără răspuns încă de când aveam doisprezece ani. Însă acestei întrebări i se alăturau multe altele, între ele fiind și acestea trei: De ce e sângele roșu? De ce e iarba verde? De ce e cerul albastru?
Ca și copil, aceste întrebări m-au ajutat să pun la îndoială ceea ce se părea că ar cunoaște adulții, chiar dacă îmi vorbeau în mod savant de hematii, clorofilă sau proprietățile optice ale gazelor ce compun atmosfera. Îndoiala mea a fost declanșată de perplexitatea ce m-a cuprins atunci când am văzut definițiile culorilor din dicționarul explicativ:
Roșu – de culoarea sângelui; sângeriu.
Verde – de culoarea frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației proaspete de vară.
Albastru – de culoarea cerului senin.
Chiar dacă, în variantele mai noi, definițiile culorilor cuprind și lungimile de undă în nanometri a paletei spectrului (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet), sau orice alte informații, precizări ori detalii de percepție și interpretare, aceste definiții rămân tot la nivel observațional-descriptiv. Altfel spus, tot nu vei putea afla ceva fundamental despre roșu, verde sau albastru.
Singura persoană pe care am întâlnit-o în această viață și care mi-a spus ceva de bun simț privitor la aceste întrebări ce m-au însoțit din copilărie, a fost o schimonahie în vârstă, care ajunsese la niște adâncuri de rugăciune greu de bănuit. Ea mi-a zis: „În fapt, prin aceste întrebări care au rămas cu tine, adeverești că dorești să fii martor, prin Duhul Sfânt, la noima adâncă pusă de Dumnezeu la temelia acestor realități”.
Cuvântul „medalion” provine din franceză prin intermediarul italian „medaglione”, ce are la temelie latinescul „medalia”, care, în forma incipientă, era „medialia” și însemna „ceea ce este în mijloc”. De altfel, cuvântul „mijloc” are tot proveniență latină, fiind un cuvânt compus din „medius” și „locus” și desemnând centrul sau locul egal depărtat de două repere sau puncte.
Și, pentru că o bijuterie nu este niciodată purtată pentru a fi văzută doar de persoana pe care o împodobește, în adâncurile de taină ale unui medalion, sălășluiesc cuvinte veșnice: „Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
Domnul Hristos le-a zis ucenicilor Săi: „Regii neamurilor domnesc peste ele şi se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca și cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujeşte? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte. Şi voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele. Şi Eu vă rânduiesc vouă Împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în Împărăţia Mea şi să şedeţi pe tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Luca 22, 25-30).
Întru lumina nemuritoare a acestor cuvinte, ametistul chiar te poate cruța de beția cea rătăcitoare prin „înțelesurile cele slabe ale lumii” (Galateni 4, 3; Coloseni 2, 8), dacă vrei din tot sufletul să te apropii de frumusețea lui veșnică și de taina rânduielii dumnezeiești în care se află (Ieșire 28, 19; Apocalipsa 21, 20).
Între noi și semenii noștri este întotdeauna altcineva. Poate fi oarecare sau poate fi Cineva.
Așadar, dacă dorești, oricând poți purta cu tine o întrebare la care oamenii nu găsesc răspuns decât dacă o pun lui Dumnezeu.
†
Hristoase Dumnezeule, Cuvinte al Tatălui, ai pus în lumea aceasta, la temelia fiecărei făpturi, cuvinte dătătoare de viață și de ființă, ca, întâlnindu-ne cu ele, să întrezărim dragostea și nespusa Ta frumusețe și prietenie. Pentru aceea Te rugăm, fă să se nască și în inimile noastre acele întrebări ce ne vor călăuzi către întâlnirea cu Tine, Cel Care, prin smerenia Ta dumnezeiască, neîncetat ești în mijlocul nostru și cunoști întregimea suspinului și a orbirii noastre lăuntrice, pe care le-am dobândit pentru că am fost crescuți în înțelesurile cele slabe ale lumii.
