Efremia,
așa cum știi, după ce terminăm de mâncat, folosim un șervețel pentru a ne șterge buzele și uneori și degetele, acest lucru depinzând de felul de hrană pe care am consumat-o. Şervetul de hârtie, de unică folosință, are o textură fină, capacitate mare absorbantă, iar la atingere e moale, întrunind condiţiile necesare pentru a curăța și pielea fină a feţei sau a buzelor.
Înainte vreme, pe când eram cam de vârsta ta, șervețelele de hârtie erau adeseori un lux, fiind folosite mai mult la ocazii festive; acest lucru se datora și faptului că, în vremea regimului comunist, pe lângă multe alte produse de strictă necesitate, nici șervețelele nu erau întotdeauna disponibile pe rafturile magazinelor.
În copilărie, în timpul vacanțelor, mergeam la bunica la țară, iar acolo nu foloseam nicidecum șervețele de hârtie, ci un „prosop de bucătărie”, care era îndeobște numit „ștergură”. Aceasta era de obicei o bucată de pânză, țesută în casă. Cuvântul „ștergură” se numără printre cele dintâi care, ca și copil, am descoperit că este un cuvânt compus, anume din „șterg + gura”. Se pare că din „ștergură” a apărut și forma prescurtată „ștergar”.
Bunica mea avea un război de țesut moștenit de la părinți și mi-a fost dat să văd de mai multe ori cum ea, cu multă pricepere, a lucrat șterguri, ștergare, covoare și chiar stofă din lână. Cele mai frumoase ștergare țesute de ea se aflau atârnate la icoanele din casă. De multe ori m-am întrebat de ce familiile de țărani obișnuiau să-și împodobească icoanele de acasă cu ștergare, iar după ce am intrat și eu în viața liturgică a Bisericii, am înțeles, puțin câte puțin, că aceste ștergare nu erau doar niște zorzoane inutile împrejurul icoanelor, ci o formă tainică și discretă de mărturisire a îndumnezeirii omului prin Euharistie. Așa cum icoanele din casa bunicilor erau împodobite cu ștergare, tot astfel erau și cele din biserica satului. Cu ștergarul se atinge și se curăță fața omului, care e chip și icoană. Iar cu ștergura se șterge pe gură – aceeași gură care a primit Trupul și Sângele Domnului, prin care omul devine Om, persoană adevărată, ființă ipostatică. Primenirea persoanei prin Euharistie și strămutarea sa în icoană, ca formă a îndumnezeirii, a fost intuită de simplitatea omului legat de țarină din însăși viața sa de zi cu zi, care se desfășura, în cea mai mare parte, în atârnare de Dumnezeu.
Astăzi cuvintele „ștergură” și „ștergar” sunt folosite din ce în ce mai puțin, locul lor fiind luat de „prosop de bucătărie” sau „prosop”. Dar și aici avem un popas de lumină, pentru că însuși cuvântul „prosop” are aceeași rădăcină ca și „persoană”, anume grecescul „prosopon”, care înseamnă „față”.
La rândul său, cuvântul „șervet” este înrudit cu „șerb” – cu înțelesul de iobag, sclav, rob – ambele având aceeași rădăcină latină – „servus”, care înseamnă slujitor sau sclav.
Așa cum putem afla din însăși prezentarea produsului, șervețelul de hârtie este alcătuit din „100% celuloză”. Dar ce este celuloza?
Celuloza este constituentul principal al pereților celulelor vegetale, ea fiind cea care, alături de lignină, dă rezistență mecanică structurii plantelor și a arborilor. Întâia celuloză extrasă de om a fost obținută din lemn și astfel s-a ajuns la ceea ce numim astăzi hârtie.
Celuloza este o zaharidă, o glucidă polimerizată, adică este alcătuită dintr-un șir lung și repetitiv de molecule de glucoză legate între ele, care pot fi în număr de la 700 până la 3000. Glucoza e o substanță care are un rol de căpătâi în respirația plantelor, dar și în producerea de oxigen la nivel planetar prin procesul de fotosinteză. Iată ecuația fotosintezei care se săvârșește în fiecare plantă și frunză de pe acest pământ:
CO2 (dioxid de carbon) + H2O (apă) + lumină = C6H12O6 (glucoză) + O2 (oxigen)
Celuloza, această polizaharidă de care nu ne putem îndulci niciodată – deoarece sunt extrem de puțini oamenii care o pot digera –, este icoană a pomului cunoștinței binelui și al răului, care nu numai că ne-a îndulcit fără se ne îndulcească, ci mai mult, a adus amărăciune, vătămare și stricăciune în toate ale omului.
Șervețelul de celuloză, acest umil servitor de unică folosință, e chip al smereniei de care ne putem aduce aminte de fiecare dată după ce ne-am împărtășit din merindea zilnică trebuincioasă trupului.
Nu de puține ori, smerenia șervețelului culege și șterge și lacrimi.
Așadar, dacă dorești, primind hrana cea de toate zilele, poți îmbrățișa tainic în inimă Hrana cea nemuritoare a Euharistiei, cuprinzând-o în potirul lacrimilor de bucurie și recunoștință pentru toate cele care ni le-a dăruit Dumnezeu.
†
Doamne Iisuse Hristoase, cu lacrimile Tale de Dumnezeu și Om, speli picioarele noastre, ale făpturilor Tale, pe care le-ai zidit din nimic, iar noi, ca niște bezmetici, nu încetăm să alergăm prin toate noroaiele lumii, care ne înglodează sufletul. Luminează-ne adâncurile de lut ale inimii cu razele Învierii Tale, ca, ridicându-ne din pieirea lăuntrică, să pricepem că Tu Însuți ești Cel Care plângi și Te pocăiești întru noi, dăruindu-ne neasemuita Ta izbândă asupra morții și a iadului.
