Efremia,
în anul acesta, la fel ca și în cel în care te-ai născut, Învierea Domnului s-a prăznuit în 5 mai, zi în care e pomenită săvârșirea mucenicească a Sfântului Efrem cel Nou, ocrotitorul tău. Și tot ca și acum 12 ani, cinstirea Pogorârii Duhului Sfânt s-a serbat în 23 iunie. În acea zi, la praznicul Rusaliilor, ai primit marele dar al Sfântului Botez, fiind cuprinsă în veșmântul de lumină al Sfântului Duh.
Denumirea de „Rusalii” provine din antichitate, de la sărbătoarea păgână Rosalia, care se prăznuia anual în perioada în care rozele erau înflorite, printre alte obiceiuri numărându-se și cel de a atârna ghirlande de trandafiri la mormintele celor răposați. Se pare că, în lumea creștină, denumirea a fost asimilată pentru a pecetlui cumva această sărbătoare florală cu mireasma cea nemuritoare și nestricăcioasă a pogorârii Duhului Sfânt.
Cuvântul „trandafir” provine din neogrecescul „triantáfillo” care înseamnă „treizeci de foi”, acesta fiind numărul obișnuit de petale al unui trandafir.
În grădina bunicii mele se aflau trei tufe de roze. Cea dintâi avea flori albe, cu o mireasmă suavă, dar totodată blândă și învăluitoare. A doua tufă era tot de trandafiri cățărători, cu flori roșii, dar mirosul lor era palid și nu ajungea din urmă exuberanța și bogăția florală cu care fusese înzestrat acest soi. Însă bunica mai avea o tufă de trandafiri, iar pe aceștia, chiar dacă nu erau cățărători, știam că ea îi prețuia cel mai mult și adeseori spunea că numai florile de struguri „mai amninos atâta de cinaș” („mai miros atât de frumos”). Înălțimea acestei tufe de trandafir nu țin minte să fi depășit vreodată doi metri, însă florile aveau o însușire aparte – își schimbau culoarea petalelor: de la un oranj coral, se ajungea către un roșu pastelat, iar înainte de a se desprinde și a cădea pe pământ, petalele deveneau alburii, mărginite de un rozaliu mai pregnant pe alocuri. Dar, mai presus de spectaculoasa evoluție cromatică a acestor flori de trandafiri, mirosul lor puternic și îmbătător rămânea de neuitat. Așa se face că adeseori vizitam acea tufă de roze pentru a urmări îndeaproape ce se întâmpla cu florile ei. Și, de fiecare dată când mergeam lângă ele, mireasma acestora mă întâmpina cu prietenia lor curată și blândă.
Atunci, în mintea mea de copil, s-a înfiripat acest gând: dacă vrei să faci cu adevărat ceva frumos în această viață, acel lucru trebuie să fie tainic, binemirositor și să nu mai fie uitat niciodată.
Așa s-a pecetluit în inima mea neuitata mireasmă a trandafirilor din grădina bunicii.
†
Cu curăția cea neasemuită a blândeții Tale dumnezeiești, Te pogori în viețile noastre strivite de înșelăciunile poftelor și ale slavei lumești și, potopind cu lumina harului Tău ascunzișurile și ascunderile noastre în moarte, ne înnoiești, Duhule Sfinte, deschizându-ne făgașul cel înmiresmat al smereniei Crucii lui Hristos spre a ne izbăvi din nebunia închinării la materie și trup. Fă-te nouă veșmânt și rouă de lacrimi, ca astfel fiind cufundați în prospețimea cea nemuritoare și dătătoare de viață a dragostei Preasfintei Treimi, să învățăm a nu mai căuta prin noroi lucrurile cele neîntinate.