Efremia,
aș vrea să-ți povestesc o întâmplare care s-a petrecut în urmă cu multă vreme, pe când eu aveam doar șase ani. Ne mutaserăm cu familia la oraș de doi ani și locuiam într-un bloc cu zece etaje care avea trei scări, fiecare cu câte 66 de apartamente. Acest bloc se află până acum la marginea orașului, în vecinătatea unei păduri întinse pe câteva zeci de hectare, pădure care se vede în toată splendoarea ei de la toate geamurile orientate spre sud ale apartamentelor blocului. Fotografia pe care am așezat-o aici am făcut-o iarna, de la marginea pădurii, surprinzând atât câteva ferestre deschise din blocul nostru, cât și crengile cuprinse de zăpadă și ger ale unui stejar de pe lizieră.
Scara noastră de bloc era locuită doar de familii tinere, care toate primiseră repartiție de la stat pentru câte un apartament. Cele 66 de locuințe erau precum un sătuc, în care ulița principală era liftul și scările despărțite în două tronsoane pentru fiecare dintre etaje. În bloc locuiau mulți băieți, dintre care patru erau adolescenți și aveau gașca lor, iar ceilalți, din care făceam parte și eu, alcătuiau puștimea – vreo douăzeci de băieți de vârste foarte apropiate, mulți fiindu-mi și colegi de clasă sau de an la școală.
La începutul unei primăveri, într-o zi de vineri, seara, după ora nouă, tatăl meu a observat cum candelabrul nostru din fier forjat – care avea o greutate însemnată – a început să se balanseze foarte tare. Dându-și seama ce se petrecea, el ne-a spus de îndată: „Încălțați-vă imediat, ieșim din casă, e cutremur mare!”. Îmi aduc aminte că eram în pijamale și, așa, dimpreună cu părinții și sora mea, am ieșit în fața blocului. Dar pe scări cobora multă lume și astfel s-a întâmplat că ne-am adunat marea majoritate a locatarilor pe aleea de lângă bloc. Toți adulții erau speriați, sau cel puțin temători, iar lucrul acesta se vedea din privirile lor și se auzea din cuvintele lor. Însă, pe lângă aceasta, mai era ceva aparte: o căldură a apropierii sufletești, o deschidere sinceră și o susținere reciprocă. Pentru noi, copiii, întâmplarea a fost distractivă prin faptul că ne-am adunat mai toți în fața blocului și cei mai mulți dintre noi eram și în pijamale, și cu părinții.
Cutremurul din 4 martie 1977 a durat aproximativ un minut și a avut magnitudinea 7,4 pe scara Richter, în urma acestui seism pierzându-și viața, în România, în jur de 1500 de persoane. Trebuie spus că, atunci, pe teritoriul țării noastre, au fost în jur de 11.300 de răniți, iar aproximativ 35.000 de locuințe s-au prăbușit.
La noi în bloc au rămas toți nevătămați, însă vecinii care locuiau mai sus decât noi erau mult mai speriați datorită faptului că au resimțit mai acut seismul. Cei de pe la etajele nouă și zece au mărturisit că mobila se deplasase și cu 20 de centimetri de la locul ei, de lângă pereți.
În amintirea celor petrecute, gașca celor patru băieți mai mari de la scara noastră, au inventat un joc care se numea: „De-a cutremurul”. Ce anume făceau? Mergeau cu liftul până la etajul zece și apoi, râzând, porneau pe rând și fugeau ca apucații pe scări, până la parter, iar când ajungeau în fața blocului, nu se opreau acolo, ci alergau până ce intrau în pădure. În felul acesta, au consemnat în joaca lor cutremurul prin care trecuseră și de care erau mult mai conștienți decât noi, datorită vârstei ce o aveau. Noi, puștimea, am preluat jocul lor și i-am schimbat numele în „De-a cascada” – și asta pe drept cuvânt, deoarece, când aproape 20 de băieți tropotesc pe scări, e un fel de cascadă de copii, sau mai degrabă o avalanșă – având în vedere larma mare pe care o făceam. La rândul nostru, și noi ne opream din alergat doar după ce ajungeam în pădure.
Cuvântul apartament, în limba română, provine din franțuzescul appartement, care are la bază italianul appartamento cu rădăcina în spaniolul apartamiento. În spaniolă, el este un cuvânt compus din apart + miento – care înseamnă separare, izolare – și, fiind format similar cu sentimiento, care provine din sentir (a simți) + miento, care înseamnă sentiment. Practic, după cum s-a obținut cuvântul sentimiento în spaniolă, așa s-a format și simțământ în română. Urmând aceeași logică, am fi îndreptățiți să numim apartamentul un despărțământ.
Pe de altă parte, cuvântul etaj are la bază franțuzescul étaje, care provine din franceza veche – din estage, compus din ester (a fi, a sta, a dăinui) + sufixul -age.
Așa cum apartamentele de la un etaj dăinuie într-un despărțământ permanent, la fel și cei ce viețuiesc în ele își pot duce traiul într-o deplină despărțire de ceilalți, centrându-se strict pe interesele și preocupările proprii.
Simțământul acut al apropierii morții îi poate face pe oameni din nou frați.
Așadar, dacă dorești, fiecare treaptă pe care o urci sau o cobori în această viață, însoțindu-te cu Hristos Domnul, îți poate fi spre unirea în rugăciune ori pătimire cu întreaga fire omenească.
†
Cu cutremurul aducerii aminte de moarte, scoate-ne din lâncezirea și putrezirea în cugetele materialnice, Hristoase Dumnezeule, și fă-ne grabnic alergători către Pomul Vieții, Lemnul Sfintei Cruci pe care Tu Ți-ai dat viața, sorbind dintru noi moartea și toate înfățișările sale. Spală cu lacrimi de pocăință toate mișcările noastre sufletești și trupești, ca, deschizându-ni-se adâncul cel fără de seamăn al graiurilor Evangheliei Tale, să se preschimbe viețile noastre întru șuvoi viu, în care răsună glasul cel tainic: „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Psalm 41, 9).
