Efremia,
mă aflam în nordul Italiei cu câțiva prieteni și s-a ivit propunerea să mergem într-o zi și pe Coasta de Azur, anume la Monte Carlo, capitala principatului Monaco. Pentru mine era o curiozitate să ajung acolo, pe de o parte întrucât știam că aproape o treime din populația Coastei de Azur era alcătuită din milionari – aici fiind, pare-se, un soi de „paradis fiscal” – dar și pentru că acest loc pitoresc are o medie de 310-330 de zile însorite pe an. Având în vedere opulența respectivei zone, m-am gândit că ar fi foarte interesant de mers până acolo fără a cheltui alți bani afară de costul biletului de tren. Provocarea interioară pe care mizam la plecarea în Monte Carlo era aceea de a vedea în ce măsură, într-un loc în care mai totul era basculat pe desfătare în plan orizontal, te mai poți aduna lăuntric prin fotografie și rugăciune, păzindu-ți astfel simțirile inimii și liniștea lăuntrică. Aceasta fiind strădania în care doream să-mi direcționez toată atenția, era de așteptat ca lucrurile să ia o turnură cât se poate de interesantă, bine știind că nimic nu va fi întâmplător.
Am pornit de cu noapte spre gară, răsăritul a fost acompaniat de sunetul ritmat al roților vagonului, iar după ce trenul nostru a ajuns la Genova, a început să-și urmeze drumul șerpuitor pe țărmul Mediteranei vreme de trei ceasuri. Peisajul stâncos și ingeniozitatea umană de a construi clădiri în cele mai diverse locuri au presărat traseul nostru cu multe momente de minunare. Ne-am apropiat de Monte Carlo din partea estică – el fiind aflat la mai bine de zece kilometri de granița cu Italia – și am zărit pentru prima dată orașul la ieșirea dintr-un tunel. Și, pentru că aparatul foto era pornit, iată aici fotografia primei întâlniri cu acest oraș.

Spre Monte Carlo, venind dinspre răsărit
Gândul cu care îți scriu aceste rânduri stă la temelia întregii secțiuni CU ALȚI OCHI de pe acest site și este legat de strădania de a preschimba în rugăciune tot ceea ce vedem, trăim și grăim, ca astfel fiecare imagine, simțire și cuvânt să devină loc de întâlnire cu Cel Care le-a făcut pe toate din nimic. De aceea îți voi înfățișa în continuare mai multe fotografii făcute la Monte Carlo, fiecare dintre ele având o mică prezentare ce va fi îndată urmată de rugăciunea inspirată de imagine.

Mă așteptam ca, ajunși în gara din Monte Carlo, să întâlnim un edificiu clasic, însă surpriza a fost de proporții, deoarece gara este propriu-zis un tunel asemenea unei stații de metrou cu două linii și două peroane. Mai mult, stația era dispusă într-o curbă, bolta presărată regulat cu corpuri de iluminat sporind impactul vizual, iar structura liniilor ferate și a peroanelor evidențiind efortul laborios prin care s-a izbutit realizarea acestui uriaș spațiu de tranzit. Sosind în gară, aveam senzația că tocmai poposisem într-o uriașă peșteră electrificată.

Gara curbă, săpată în roca muntelui
Cu luminițele palide ale cugetului lumii, încercăm a ne lumina viețuirea pământească, Hristoase Dumnezeule, și adeseori ne lăsăm fermecați de nădăjduirea în propriile puteri, amăgindu-ne că, dacă am izbutit a da formă materiei, e ca și cum noi am fi făcut-o din nimic. Nu ne lăsa să rămânem în robia și întunericul cumplit al propriilor minciuni, ci pogoară în adâncul inimilor noastre, Tu, Cel Care ca Prunc, la Nașterea Ta, n-ai fost primit printre oameni, ci Te-ai născut în peștera cea dobitocească.

La capătul estic al gării, se aflau câteva geamuri prin care intra lumina naturală, pe care le zărisem înainte de oprirea trenului în gară. Se pare că, în timpul săpăturilor făcute la tunelul pentru tronsonul de cale ferată, aici se ieșise în exterior, iar prezența luminii dinafară – fie și printr-o suprafață vitrată de numai câțiva metri pătrați – înviora spațiul gării, care nu mai părea atât de ermetic și de apăsător. După ce trenul a plecat, m-am îndreptat spre ferestrele luminate pentru a vedea ce ar putea fi dincolo de ele.

Tunelul-gară străpuns de lumina zilei
Cu razele senine ale bunătății Tale, scoate-mă din întunericul încremenirii lăuntrice a deznădejdii, Hristoase Dumnezeule, și nu lăsa ca viața mea să se cheltuiască în întregime fără a Te cunoaște. Deschide-mi și mie calea spre Tine, Care ești însuși Calea, ca astfel să Te am împreună-călător și luminător în toți pașii ce îi voi mai face pe acest pământ, pe care și Tu ai binevoit să pășești, fiind deopotrivă Om adevărat și Dumnezeu adevărat.

Îndreptându-mă spre locul unde intra în gară lumină naturală, am văzut că, dincolo de ferestre, pe mica terasă străjuită de stânci, se aflau patru conducte de hidrant, care puneau la îndemână alimentarea cu apă în cazul izbucnirii unui incendiu în zona perimetrului peroanelor. Printre pietre, prinseseră rădăcini niște ierburi și câțiva arbuști, iar verdele lor parcă îndulcea puțin verticalitatea abruptă a stâncilor. Fiind vopsite cu un roșu strident, prezența conductelor de hidrant devenea, parcă, și mai solitară pe terasa împrejmuită de roca versantului.

Conducte și robinete „salvatoare”
Din piatra cea seacă a inimii mele, fă să țâșnească izvoarele lacrimilor de pocăință, Hristoase Multmilostive, ca, prin șuvoiul lor cel curățitor, să fie stinse aprinderile mele pătimașe și să se curețe sufletul meu de tăciunii cei mocniți și întunecați ai pomenirii răului. Înveșmântează-mă și pe mine cu focul lacrimilor ce poartă dragostea dumnezeiască, ca astfel și eu, sărmanul, fiind luminat prin harul Duhului Sfânt, să Îți urmez după putere Ție, Singurul Care ne iubești cu adevărat și Care Te-ai înveșmântat în rugăciunea cea cu sudori de sânge pentru întreaga fire omenească.

După ce am sosit în Monte Carlo, am coborât din gară către portul Hercules, unde poposesc nenumărate iahturi din întreaga lume. Am început să ne plimbăm pe esplanada ramificată, care mijlocea accesul la o mulțime de ambarcațiuni ce erau de o diversitate impresionantă, atât ca mărime, cât și ca formă sau preț. Întâia imagine din port pe care am vrut să o surprind fotografic a fost cea a catargelor unui iaht ce avea formă clasică de corabie. Catargele lui își întrețeseau susținerile cu balcoanele unui hotel aflat pe țărm.

Catargele ce străjuiesc ferestre
Avântând privirile noastre către țărmul cel preacurat al Împărăției Cerurilor, pornim pe marea cea zbuciumată a acestei vieți, avându-Te pe Tine Cârmaci de taină, Care, prin puterea cea nebiruită a Crucii, ne călăuzești prin suflarea Duhului Sfânt către locașurile cele cerești. Dăruiește-ne liman lin și veșnic la capătul viețuirii pământești, Hristoase Dumnezeule, izbăvindu-ne din furtunile patimilor și de năpustirea leviatanului celui ucigaș de suflete, care voiește să ne înghită pe toți în spumele pierzării și ale celor nestatornice.

La una din danele portului, care era mai îndepărtată de locul unde mă aflam, am zărit trei iahturi, a căror oglindire era presărată și fărâmițată pe luciul cu valuri domolite. Mi-a zburat mintea la Van Gogh – la „bucățelele” cu care el își alcătuia picturile – și m-am gândit că aceste fărâme ale oglindirii bărcilor sunt asemeni unor pași pe care ochii îi fac spre întregimea Arcei, care va rămâne prototipul tuturor bărcilor. Mișcarea luciului acestor oglindiri a intrat în neclintire prin declanșatorul aparatului foto.

Trei iahturi înfrățite în plutire
Ai pus ca temelie și oglindire, în toate făpturile, cuvintele Tale dumnezeiești, Hristoase Multmilostive, ca, prin ele, să Te găsim pe Tine, Cuvântul Tatălui, și, intrând în Arca mântuirii, să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Tău. Iar primind noi părticica Euharistiei, care se împarte și nu se desparte, ne unești cu toți Sfinții de peste veacuri, scoțându-ne din potopul cel amar și deznădăjduitor al cufundării în mulțimea învârtoșărilor și deșertăciunilor pământești.

Plimbându-mă pe promontoriul dintre ambarcațiuni, am putut vedea îndeaproape tot felul de detalii constructive ale bărcilor, însă, indiferent cât era de mare sau mic, înalt sau jos, modest sau luxos, fiecare vas avea o parâmă cu care se lega de dană. Pașii m-au dus la întâlnirea cu aceste parâme de iahturi sofisticate – funii care acum se odihneau pe mal de clătinarea neîncetată a valurilor. Negrul lor m-a făcut să mă gândesc la pretențiile estetice ale proprietarilor, iar mai apoi – la sobrietatea tăcută a metanierelor împletite.

Amestecare de lumini și umbre
Cu funia rugăciunii și a îndelungii răbdări, ne legăm de limanul mântuirii, Hristoase Dumnezeule, iar prin bezna morții pe care o mărturisim înaintea Ta, suspinăm și cerem neîncetat milostivirea și harul Tău curățitor, care se pogoară la toți cei ce se cunosc a fi robi ai stricăciunii. Trage-mă din temnița nestatorniciilor viețuirii pământești și, dăruindu-mi lucrarea neclintită și dumnezeiască a poruncilor Evangheliei, luminează-mă cu strălucirea cea tainică și înnoitoare a Învierii Tale din morți.

Mai apoi, am întâlnit în vecinătatea iahturilor mari și o barcă micuță, care, chiar dacă părea rătăcită ca o furnică printre elefanți, se bucura îmbelșugat de soare și plutea liniștită pe apă, fiind legată de mal cu o parâmă simplă, din cânepă împletită. Din ce mi-am dat seama, părea a fi mai mult o barcă de pescuit decât una de agrement, însă e foarte posibil să nu fi cumpănit bine în socotelile mele. Modestia proporțiilor acestei bărcuțe mi se părea a fi mai aproape de fragilitatea reală a oricărei ambarcațiuni nautice. Și tocmai de aceea am îndrăgit-o – pentru simplitatea ei.

Discreția unei parâme de cânepă
Cu smerenia mulțumirii cu cele de trebuință înaintând prin această lume, luăm aminte la viețuirea Ta pământească, Hristoase Mântuitorule, Care nu ai avut palate și bogății nemăsurate, ci numai smerenia Dumnezeirii, fiind de o ființă cu Tatăl și, prin aceasta, Ziditor și Stăpân iubitor al tuturor celor văzute și nevăzute. Pentru aceea și noi râvnim a trece nebăgați în seamă prin această lume, ca, urmând pilda sărăciei Tale trupești, dar și a negrăitei smerenii, să agonisim prin Tine înfierea dumnezeiască dăruită de Tatăl.

După ce am făcut fotografia de mai sus, din cala micii ambarcațiuni a ieșit un bărbat grizonat, cu fața arsă de soare și care nu părea nicidecum că se află acolo pentru relaxare. De altfel, dintre toți cei cu care mi-am intersectat privirile în port, a fost singura persoană care s-a uitat la mine ca la un om și mi-a surâs, văzându-mi aparatul foto. Din gesturi, i-am arătat că vreau să fotografiez parâma bărcii lui și el m-a poftit să fac acest lucru tot printr-un gest al mâinii și un zâmbet. Datorită tangajului, funia parâmei mai intra în apă, iar la ieșire lăsa în urmă șoapta undelor făurite de picăturile care se prelingeau de pe ea. Astfel am surprins aceste trei fotografii, pe care le-am realizat folosind un timp de expunere foarte mic.

Întâia ieșire a funiei din apă

Cea de a doua cufundare

Ultimele picături din a treia afundare
Ai adus în lume rugăciunea desăvârșită pentru firea omenească, Hristoase Dumnezeule, și, suspinând cu lacrimi și sudori de sânge în Ghetsimani, ai luat asupra Ta voirile și alegerile noastre ale tuturor, mistuindu-ne deplin nebunia răutății și a despărțirii noastre de Tatăl. Cufundă în lacrimi de pocăință viețile noastre cele potopite de amărăciunea păcatului și a morții, ca, pogorându-ne în iadul deznădejdilor noastre, să Te întâlnim pe Tine, Dumnezeul-Om, Care a înviat din morți ca tuturor să le deschidă calea către seninul și strălucirea nesfârșită a Zilei a Opta.

Revenind la țărm, am urcat pe o terasă înaltă, care era doar parțial accesibilă, deoarece acolo se făceau niște lucrări ample de renovare. Era un loc din care se putea vedea foarte bine portul Hercules și, de asemenea, privirii i se oferea o deschidere ce nu era îngrădită de nici un obstacol vizual. De aceea am surprins mai multe fotografii din acest amplasament – anume următoarele șapte – cea dintâi înfățișând o funie foarte groasă, legată de balustrada terasei, special pusă pentru a îngrădi accesul turiștilor în zona de șantier. Văzând această frânghie înfășurată pe lemn, mi-am adus aminte de funiile cu care erau legate brațele celor răstigniți pentru a li se putea bate piroanele în mâini.

Frânghia înfășoară iarăși lemnul
Ai fost spânzurat pe Cruce ca o lepădătură și ca un tâlhar netrebnic, plin de fărădelegi, Hristoase Dumnezeule, și nu Te-ai rușinat a fi socotit gunoiul acestei lumi, ci ai deschis cu mărinimie nemărginită brațele Tale de Dumnezeu și Om spre a fi țintuite de gândul cel ucigaș al întregii firi omenești. Însă moartea Ta prin răstignire nu Ți-a sfârșit nicidecum dragostea pentru om, pe care ai dus-o la desăvârșire, pogorându-Te în dedesubturile cele de beznă ale iadului și umplând, cu lumina Învierii, inimile tuturor celor care suspinau nemângâiați în așteptarea Ta, a Dumnezeului făcut Om și născut din Pururea Fecioara Maria.

De pe terasă, am observat o turturea care zbura dinspre ambarcațiunile acostate la mal și, urmărind-o, am văzut că s-a așezat pe unul dintre stâlpii pentru iluminat public, a căror design avea o geometrie aparte. Turtureaua a stat pe felinar mai multă vreme, așa că am avut răgaz îndestulător pentru a o încadra în fotografie așa cum mi-am dorit. Precum o poezie nepământească, blândețea pașnică a acestei făpturi se revărsa liniștită și nestingherită în tumultul orașului și în forfota din inimile oamenilor.

Turtureaua își cântă blândețea pe felinar
Însuți Duhule Sfinte, luminează ulițele vieții noastre și nu îngădui să ne învârtoșăm, împietrindu-ne în desfătarea cea simțită și materialnică, ci, ridicând mintea noastră întru lucrarea trezviei, deschide-ne calea pașnică și senină, prin care pe toate să le înfățișăm dinaintea privirii Tale dumnezeiești. Și astfel lăsându-ne deplin cunoscuți de Tine, să încredințăm toate neputințele și durerile noastre Fiului Tatălui, ca El, unindu-Se cu noi în durere, să ne limpezească adâncurile conștiinței spre a ne fi cu putință să gustăm măcar și un strop din dragostea Sa nețărmurită pentru întregimea cea Una a firii omenești.

În partea din spate a terasei, pentru a proteja și separa vizual șantierul de spațiul accesibil turiștilor, fusese pusă o rogojină de trestie, sau poate de bambus, a cărei textură era foarte plăcută la întâlnirea cu privirea. Nu am putut să nu remarc faptul că, prin locul în care se afla și prin felul în care era dispusă rogojina, era evidențiată similaritatea structurală cu cea a unei clădiri înalte din oraș. Le-am surprins dimpreună în această fotografie-dialog.

Conversația din gardul de rogojină
Nestatornică precum o trestie bătută de vânt este toată nădăjduirea mea în trup, materie și bani, Hristoase Dumnezeule, pentru că nimeni, niciodată, nu a putut duce, la plecarea din această lume, nici măcar o moleculă de oxigen. Ajută-mă să mă înfățișez deplin privirii Tale dumnezeiești, ca, dezlegându-mă desăvârșit din cumplita putere a celor trecătoare, să intru în pământul celor care împlinesc întru blândețe cuvintele Evangheliei și cărora le-ai făgăduit cerul și pământul cel nou al veșnicei Împărății a Preasfintei Treimi.

Nu departe de terasă, în exteriorul unei clădiri, am văzut un lift, în care tocmai intrase un cărucior ce purta un copil care avea și o umbrelă lângă el pentru a fi protejat de razele fierbinți ale soarelui de iulie. Prezența solitară a acestui prunc era doar o aparență, deoarece, la scurt timp după ce am declanșat butonul aparatului de fotografiat, în lift au intrat mama și tatăl copilului. Apoi ei au urcat dimpreună către partea superioară a edificiului.

Umbrela, căruciorul și copilul
Uitând razele strălucirii de Sus și lăsându-ne adumbriți de întunericul deznădejdii, ne socotim părăsiți și uitați de Dumnezeu în această lume, lepădându-ne de dragostea Părintelui și de neîncetata Sa purtare de grijă. Pentru aceea și Tu, Fiule al Tatălui, ai pogorât în lume ca tuturor să ne deschizi cale prin graiurile Tale prealucrătoare, iar prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Tău, să ne dăruiești înnoirea cea de viață dătătoare a înfierii dumnezeiești.

La o distanță mică de terasă, se afla un mic parc acvatic de distracții, în care mușterii trebuiau să ajungă în partea superioară, de unde traseele de amuzament deveneau mai interesante. Pe niște tobogane în interiorul cărora curgea apa, înaintau ghidate niște mici vagonete, în care încăpeau cel mult două persoane, iar la capătul de jos al traseului, aflat la nivelul solului, era pregătită surpriza impactului cu un volum mare de apă ce se împrăștia sărind în toate părțile și stropind spectaculos.

Zburând cu aripi de apă
Cufundându-ne în apele Botezului, ne-ai înnoit cu puterea Preasfintei Treimi, Hristoase Dumnezeule, și ne-ai unit cu trecerea Ta prin moarte, împodobindu-ne apoi cu lumina Învierii precum cu un veșmânt al nestricăciunii. Revarsă îmbelșugat și în adâncul inimii mele lacrimi de recunoștință, ca, făcându-mă lucrător al trezviei, să-mi păzesc cugetele și simțirile întru puterea Numelui Tău de Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului.

De pe aceeași terasă, am văzut că mă pot apropia de o oglindă folosită pentru trafic, ce oferea o perspectivă retrovizoare, în care Monte Carlo era cuprins și miniaturizat precum în cadrul unei fotografii. Așadar, la rândul meu, i-am făcut o fotografie acestei „fotografii retrovizoare”, gândindu-mă că șederea noastră în acest oraș este oricum încadrată în limita celor câteva ore.

De ce oare aș privi înapoi?
Negreșit vor rămâne în urmă toate agonisirile noastre pământești, iar la plecarea din această viață, ne vom înfățișa înaintea Domnului cu bucuria și cu seninul inimii, atâta cât le vom fi agonisit în trecerea noastră pe pământ. Pentru aceea îmi îndrept privirile spre adâncurile graiurilor Tale, Hristoase Dumnezeule, fiind încredințat că întru acestea se potolește setea de veșnicie, fiind ele pecetluite cu graiul Tău, care dă mărturie că deopotrivă cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Tale nu vor trece (Matei 24, 35).

Cea din urmă fotografie pe care am făcut-o de pe terasă este cea cu o mașină decapotabilă. Erau mai multe astfel de automobile disponibile, care puteau fi închiriate pentru o oră sau mai mult, dimpreună cu un însoțitor de bord care cred că te ghida să urmezi, în principal, traseul circuitului de formula 1 de la Monaco. Mi s-a părut hazlie găselnița și m-am gândit că, practic, e folosit principiul de a împrumuta ceva contra cost – în cazul de față, jucării pe patru roți.

Decapotabila primitoare de lumină
Împreună Călător pe calea acestei vieți Te avem fiecare dintre noi, Hristoase Dumnezeule, și Tu ești Singurul Care cunoaște toate poticnirile, toate împiedicările și toate înturnările noastre, dar deopotrivă ne știi și râvna, și dorul de a ajunge la limanul veșnicei Tale Împărății. Fă să strălucească și în adâncul cugetelor noastre Sfatul cel dintâi al Preasfintei Treimi pentru firea omenească, așa încât, întremându-ne și prinzând putere, să fim iarăși și iarăși năvalnici către odihna și frumusețea cea neasemuită a dragostei Tale.

Partea vestică a portului Hercules este mărginită de un versant pe care se află un palat princiar, din a cărui piațetă – care e accesibilă publicului – se deschide o frumoasă priveliște asupra portului principal, dar și asupra unei părți însemnate a edificiilor orașului. Spre acest punct de belvedere, există acces pietonal pe niște vechi scări din piatră, a căror traseu șerpuit a fost șlefuit de afluxul mare de vizitatori ce poposesc în Monte Carlo.

Luciul căii bătătorite în piatră
În pas după pas, în gând după gând și în simțire după simțire, se șlefuiește cărarea spre Tine, Hristoase Multmilostive, căci Tu Însuți ești Cel Care ne poartă, dăruindu-ne ființă și viață, spre a face din inima noastră locaș al lacrimii, întru care să odihnească nemărginirea smereniei Tale dumnezeiești. Deschide ochilor mei priveliștea adâncurilor inimii, ca, prin rugăciune trezvitoare, să mă unesc cu Tine și așa să înfrâng uneltirile de cuget, pe care vrăjmașul neamului omenesc le stârnește în fiece muritor.

Palatul princiar, aflat în partea de sus a versantului ce mărginește golful Hercules, e străjuit de mai multe pichete cu gardă militară înarmată, păstrându-se astfel o veche tradiție a locului. Hainele albe ale acestor soldați și sobrietatea cu care stau de veghe i-au făcut, în cele din urmă, și o atracție turistică. Însă cu toate acestea, ei rămân statornici și neclintiți în veghea lor, prin cugetul ostășesc nelăsându-se influențați de furnicarul de oameni ce mișună și le forfotesc în preajmă.

De gardă, cu baioneta pusă la armă
S-a lăsat mintea mea robită de împrăștierile îndulcirilor pământești, Hristoase Dumnezeule, și cu grăbire alunecă în colbul stricăciunii, lăsându-se înhățată de puterea morții. Pentru aceea îți cer cu suspin, stăruință și lacrimi să-mi dăruiești hainele curăției gândurilor ca, prin ele, să ajung și eu a-mi străjui fortăreața inimii și astfel să învăț a-mi păzi până în sfârșit credincioșia și dragostea cea pentru Tine, Cel Care ești Împăratul smereniei.

Înainte vreme, soldații care păzeau fortăreața princiară, întrebuințau tunurile cu ghiulele împotriva celor ce se întâmplau să atace pe mare. Acele vremi au apus, însă se pare că au rămas mulțime de ghiulele de oțel, care au fost reciclate și întrebuințate cu scopul de a face mai interesantă piațeta de la intrarea în palat. Clădite piramidal și sudate între ele, ghiulele alcătuiesc „stâlpi” care marchează limita de acces a turiștilor în acea zonă de belvedere.

Îngrăditura înlănțuită, înălțată din ghiulele
Zi după zi, clădim ghiulelele pomenirii de rău și ale clevetirii semenilor, iar când am înălțat îndestul mormanul fărădelegii noastre, vedem cât este de neclintit și aflăm că noi înșine suntem cei zdrobiți de povara nelegiuirii de gând. Spulberă, Hristoase Dumnezeule, toate agonisirile noastre împovărătoare și, nimicindu-le, nu mai lăsa ca ele să împrăștie în lume puterea morții, ci stârpește avuțiile noastre întunecate cu slava cea de foc a Învierii Tale din morți.

Plimbându-mă prin piațeta din fața palatului princiar, observam mulțimea de turiști ce era într-o permanentă forfotă și care urca sau cobora pe versant în fluxuri, în funcție de autocarul sau grupul de care aparținea. La un moment dat, piațeta aproape că s-a golit de oameni, iar la marginea ei stătea așezat un tânăr solitar, care privea îngândurat către clădirile cocoțate, parcă, unele peste altele ale orașului Monte Carlo.

Oraș, blocuri, etaje, apartamente și însingurări
În tăcerea asurzitoare a însingurării și a năpustirii în materie, ne îmbolnăvim de molima deznădejdii și, măcinați de durerea nedureroasă a nădăjduirii în pământ, rămânem nelucrători întru cele lăuntrice și astfel, încă vii fiind, ne preschimbăm cu totul în țărână. Dezleagă lanțurile robiei noastre sufletești, Hristoase Dumnezeule, și, pogorându-Te în iadul cel înfricoșător al deznădejdii, luminează-ne bezna cu strălucirea dătătoare de viață a Învierii Tale din morți.

Din locul de belvedere care se afla lângă castelul principelui, portul Hercules al orașului Monte Carlo se lasă cuprins dintr-o singură privire. Mici, mărunțele, sau mai mari, ambarcațiunile se văd în insignifianta lor însemnătate. La fel și clădirile, indiferent care ar fi destinația lor, toate se măsoară cu un preț. Numai azurul cerului senin nu poate fi cumpărat de nimeni și el va rămâne străjer tainic al firii omenești, de la începuturi până în sfârșit. Oare de aceea i s-o fi spunând locului acesta Coasta de Azur?

Acostamentul portului Hercules din Monte Carlo
Din bunătatea Ta cea fără de margini, ai împodobit cu frumusețe întreaga zidire, Hristoase Dumnezeule, și nu este loc pe acest pământ care să nu fi primit în chip îmbelșugat roadele de lumină ale Învierii Tale din morți. Pentru aceea, toți cei care Ți-au cunoscut Dumnezeirea, aleargă către coasta Ta de azur, din care se revarsă îmbrățișarea ce o dăruiești peste veacuri întregii firi omenești, tămăduind, înnoind și luminând inimile tuturor celor care vor să dea răspuns dragostei Tale nețărmurite.

Vizita noastră pe Coasta de Azur se apropia de sfârșit, așa că am coborât în port, ca mai apoi să ne putem îndrepta spre gară. M-am dus lângă țărm cu gândul de a face o ultimă fotografie luciului apei și m-am întâlnit cu două catarge șerpuitoare, care ajungeau până la mal într-o zbatere ondulată și vie, ce nu înceta să-și schimbe conturul și forma. Tot asemenea fusese și itinerariul meu fotografic, prin care am primit călăuzire către acea Arcă al cărui catarg este Crucea.

Catarge topite în oglindiri sinuoase
Soarele de după amiază vestea că s-a apropiat ora plecării și s-a sfârșit incursiunea noastră în Monte Carlo. Ni se făcuse foame și am cumpărat în grabă câteva sandviciuri triunghiulare, ambalate în polietilenă, deoarece timpul era limitat și trenul nostru urma să sosească foarte curând. Le-am mâncat pe esplanada orientată către portul Hercules, iar la câțiva pași de noi, se afla o măsuță triunghiulară de un roșu aprins, pe care odihnea o tastatură în așteptarea gunoierilor sau a cuiva care avea să le recicleze. Mâncând sandviciul, mi-am dat seama că nu reușisem să împlinesc dezideratul de a nu cheltui nici un ban la Monte Carlo, însă, descriind aici vizita de câteva ceasuri în acest oraș monden, cred că am devenit un tasta-turist.

