Efremia,
într-un sfârșit de noiembrie, am ieșit la o plimbare, având aparatul de fotografiat cu mine pentru a surprinde felul în care se așternuse întâia ninsoare din acel an. Am pornit de acasă și am mers pe aleile de la marginea pădurii din vecinătatea blocului în care locuiam, cu gândul de a urmări cum stratul de zăpadă înveșmântase totul în jur. Am făcut atunci mai multe fotografii, însă, de două dintre ele, mi-am adus aminte când mi-am propus să-ți scriu ceva despre leagăn.
La vremea aceea, începuse febra „termopanelor”, iar ferestrele din perioada comunistă părăseau clădirile, lăsând loc celor cu tâmplărie din PVC, care îmbunătățeau semnificativ confortul, reducând pierderile termice. Așa se face că, adeseori, puteai vedea în zona tomberoanelor de gunoi ferestre vechi, de care proprietarii se descotoroseau, lăsându-le de izbeliște.
Trecând pe lângă un loc în care era colectat gunoiul menajer, am găsit rezemată această fereastră spartă ce nu mai trebuia nimănui și care fusese împodobită, peste noapte, cu zăpadă.
Mergând mai departe, am ajuns la un loc de joacă ce se afla în apropierea pădurii și am văzut un leagăn al cărui lanț se rupsese, iar zăpada își așternuse albul peste nemișcarea lui. Privind încremenirea în cădere a leagănului, mi-am adus aminte că obârșia cuvântului zăpadă este, în slava veche, verbul zapadati, care înseamnă a cădea.
Scrânciobul înzăpezit m-a dus cu gândul la copilărie și la leagănul de la țară, în care ne dădeam adeseori și căruia îi spuneam hintă sau hunțuț. Acesta era legat de o grindă a șurii când era vreme ploioasă, sau de o ramură groasă a unui nuc mare când afară era însorit. Adeseori, era ceartă între nepoți privitor la cine folosește leagănul, iar bunica trebuia să ne împace, având grijă ca să ne vină „rândul” la toți.
Legănarea cât mai amplă și mai „periculoasă” era deliciul nostru, al băieților, care făceam concurs ca să vedem cine reușește să ajungă mai sus în balansările sale. Fetele erau cuminți și se mulțumeau cu faptul că apucau și ele la hunțuț, cel mai adesea prin intervenția fermă a bunicii.
Cred că ne plăcea foarte mult să ne dăm în leagăn pentru că era cea mai simplă formă de zbor, chiar dacă acesta se făcea pe o traiectorie scurtă și repetitivă. La balansările cele mai lungi, la capetele traseului aveai parte de un moment de imponderabilitate, care era marcat de faptul că simțeam un fel de gol în stomac. Poate că ne plăcea așa de mult în hunțuț și pentru că părinții noștri ne legănaseră când eram mici, și astfel legănatul în sine devenea o formă de a simți siguranța și apropierea date de prezența mamei sau a tatălui.
Înainte vreme, leagănul pentru prunci era numit albie sau copaie, iar forma tradițională era cea a unei mici luntri, scobite în trunchiul unui copac despicat în două pe direcția de creștere. De obicei, acest fel de leagăn era legat cu funii la grinda încăperii de locuit.
Fie că vrem, fie că nu vrem, fie că știm, fie că nu știm, lumea aceasta ne leagănă pe toți în poftele sale, de la mic la mare, și numai prin curăție putem lăsa în urmă ferestrele sparte și vătămătoare ale orbirii inimii. Gândurile proniei dumnezeiești, precum fulgii, sunt presărate în viețile noastre ale tuturor, chemându-ne la înnoirea vieții, după cum Însuși Domnul ni se mărturisește: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre. Și cât de departe sunt cerurile de la pământ, așa de departe sunt căile Mele de căile voastre și cugetele Mele de cugetele voastre. Precum se coboară ploaia și zăpada din cer și nu se mai întoarce până nu adapă pământul și-l face de răsare și rodește și dă sămânță semănătorului și pâine spre mâncare, așa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea și își îndeplinește rostul lui” (Isaia 55, 8-11).
Leagănul veșnic al inimii este dragostea îmbrățișării dumnezeiești.
Așadar, dacă dorești, du-te afară și privește spre cer când ninge, iar fața ta va fi răcorită prin căderea stelelor de zăpadă, ce vestesc tainic Nașterea Cuvântului Tatălui ca Prunc în Betleem.
†
S-a înfrigurat viața mea prin viscolul cel amar al necredinței și al deznădejdii, căci, ca un bezmetic, m-am năpustit a agonisi materie, punându-mi nădejdea în lucrul cel mai stricăcios și mai nestatornic din curgerea vieții pământești a omului. Pogoară asupra mea troienele bunelor-vestiri dumnezeiești, Hristoase Mântuitorule, ca, prin pocăință, să-mi fie strămutată viața în curăție și să fiu spălat cu îmbelșugarea cea neobosită a dragostei Tale dumnezeiești.
