Efremia,
mi s-a întâmplat de mai multe ori ca, trecând prin oraș în zilele toride de vară, să văd pe trotuarele asfaltate numeroase urme mici și precise, adâncite în caldarâm. Privindu-le mai atent, am priceput că sunt urme de încălțăminte cu toc subțire. Cu cât era mai mică suprafața de contact a tocurilor cu bitumul, cu atât erau mai adânci amprentele lăsate. La urmele tocurilor foarte subțiri, am văzut adâncituri chiar de 7-8 milimetri, fapt care confirma presiunea foarte mare ce se afla în partea dinspre călcâi a papucilor.
Practic, încălțămintea cu toc înalt și subțire se poate purta mai mult în locurile în care spațiile pietonale sunt dure și rămân neinfluențate de condițiile meteorologice. Dar, pentru că suprafața de contact a trotuarelor este tare, e necesar ca și vârful tocurilor să fie de mare duritate pentru a fi astfel ferite de uzura rapidă. Așa se face că o mare parte a tocurilor subțiri și înalte sunt protejate de un vârf metalic ce produce la mers un sunet specific, a cărui intensitate crește proporțional cu duritatea materialului cu care intră în contact. Dacă deplasarea se petrece într-un spațiu cu rezonanță, sunetul se propagă mai intens și se amplifică prin reverberație.
Un astfel de spațiu este și catedrala ortodoxă din orașul nostru. De mai multe ori mi-a fost dat să văd următoarea împrejurare: o persoană care purta încălțăminte cu toc înalt intra în catedrală pentru un moment de reculegere. Dar, după ce făcea câțiva pași în interior, sfiindu-se de sunetul ascuțit și puternic pe care îl produceau tocurile, începea să meargă doar pe vârfurile picioarelor, iar umbletul i se preschimba într-o adevărată echilibristică de balerină. Când te întâlnești cu o astfel de scenă, nu poți să nu zâmbești, pentru că situația este întrucâtva hazlie și niciodată nu am văzut pe cineva care să aibă curajul să-și dea jos încălțămintea.
Dorința de a fi la înălțime este cu putință să izvorască din setea de a fi văzut, de a fi remarcat, de a nu fi un oarecare, de a depăși banalul, cotidianul – sau mai pe scurt: de a fi un biruitor asupra lumii. Însă, dacă privim cu onestitate și în afara cadrelor formatante ale trendurilor de modă, înțelegem lesne că înălțimea tocurilor nu ajută mai deloc în dobândirea unicității personale sau a unei biruințe definitive, ci, cel mult, la dezvoltarea musculaturii gambelor.
Tocul înalt este o mărturie tainică a setei adânci a omului de a se înălța spre a birui răul și moartea. Poate, cu cât este mai înalt tocul, cu atât mai mare e și nenumitul suspin lăuntric după această biruință veșnică. Tocul ar mai putea fi numit și tăria care te înalță prin călcâi. Dar înălțarea noastră adevărată se săvârșește ființial de către Cel Care ne-a făcut din nimic și Care, atunci când era printre noi, suspina după izbăvirea noastră, zicând: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine” (Ioan 12, 31-32). Și El S-a înălțat prin țintuirea Sa deasupra pământului, pe Cruce. Săvârșind acest lucru, a plinit întru Sine și cea dintâi înainte-vestire a Întrupării Sale din Fecioara Maria, când Preasfânta Treime a pus stavilă puterii șarpelui-diavol, zicând: „Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Facerea 3, 15).
Verbul latin „toccare/tuccare” înseamnă a bate, a ciocăni, a atinge. În acest verb își au obârșia atât cuvântul „toc”, cât și „toacă”.
Bătăile de toacă sunt chemarea către o altă lume, chemarea către spațiul atemporal al rugăciunii, al convorbirii cu Cel Ce Este (Ieșirea 3, 14). Nu întâmplător, în rânduiala liturgică ortodoxă, între Joia din Săptămâna Patimilor și noaptea Învierii Domnului, dangătul clopotelor este înlocuit cu bătăile de toacă. Loviturile care răsună pe lemn au putere mai mare să ne aducă aminte de loviturile prin care Fiul lui Dumnezeu a fost pironit pe lemnul Crucii.
Cel Care a înfrânt moartea și iadul prin Învierea Sa e Cel Care a zdrobit și capul șarpelui dintru început (Facerea 3, 15).
Așadar, oricând dorești, poți să mergi prin această lume ca o biruitoare, pășind pe urmele Celui Care este Calea.
†
Prin fiecare pas, cuvânt și faptă, ai arătat pământenilor voia Tatălui pentru Om, Hristoase Dumnezeule, și, înălțându-Te pe Cruce, ne-ai tras spre Tine, dăruindu-ne să gustăm din smerenia cea de negândit a Duhului Sfânt. Pecetluiește și întru noi tăria cea de nebiruit a Evangheliei ca, urmându-Te pe Tine, să dobândim și slava cea veșnică a Învierii, care îi întâmpină pe toți cei ce, din tot sufletul, vor să biruiască singurul și cel din urmă vrăjmaș, care este moartea.
