Efremia,
în urmă cu vreo doisprezece ani sau mai mult, pe când încă tu nu erai născută, am primit acest desen făcut de Ciprian, tatăl tău. Fusese înfășurat sul și așezat într-un ungher al camerei, iar odată, pe când eram în vizită la voi, s-a întâmplat că mi l-a arătat. I l-am cerut, iar Ciprian, cu mărinimia ce îl caracterizează, mi l-a dăruit de îndată.
De la prima vedere, acest desen m-a izbit prin minimalismul, intuiția precisă și profunzimea sa.
Ca să poți face un scaun din lemn și apoi să îl folosești ca să stai pe el, sunt câteva etape de parcurs.
Mai întâi trebuie să dobori un arbore din pădure: un fag, un paltin, un stejar sau alt lemn de esență tare. După ce copacul e doborât, este curățat de crengi, iar apoi trunchiul e transportat spre a fi prelucrat și uscat. Când lemnul întrunește condițiile pentru a fi folosit ca materie primă, el poate fi preschimbat în multe obiecte, printre care, bineînțeles, și într-un scaun. Aici priceperea tâmplarilor își dovedește măiestria.
Scaunul îl folosim în viața de zi cu zi și adeseori devine atât de nesemnificativ pentru noi, încât numai lipsa lui ne mai poate ridica vreun semn de întrebare.
Dacă îl privim atent, observăm că el are un șezut care se sprijină pe cele patru picioare, iar partea lui mai înaltă este un spătar, cuvânt al cărui etimologie provine din faptul că ne susține spatele. La prima vedere, cam acesta este un scaun, iar la ce folosește știm fiecare dintre noi.
Dar aici intervine ceva de o însemnătate copleșitoare, care ridică întrebări nenumite de ignoranța cotidiană. Acel ceva este faptul că Dumnezeu S-a făcut Om. Și nu numai că S-a făcut asemenea nouă, ci, la rândul Său, a șezut și pe un scaun… și asta de foarte multe ori. Însă după ce El S-a așezat pe un scaun, toate șederile noastre petrecute după prima Lui așezare, nu mai sunt simple șederi, căci suntem făcuți părtași la odihna lui ca Dumnezeu și Om, iar aceasta pentru simplul fapt că, în dragostea Lui pentru firea omenească, El nu S-a despărțit și nu Se va despărți vreodată de nici unul dintre noi.
Așadar, lemnul care alcătuiește scaunul nu a murit prin tăierea din pădure, ci a înverzit, făcându-se odihnă a lui Hristos.
Dar adevărata și desăvârșita odihnă a lui Hristos a fost moartea Sa pe Cruce. Spătarul pe care și-a întins spatele a fost lemnul vertical al Crucii, iar pe lemnul orizontal și-a deschis brațele să fie pironite în deschiderea veșnică a dragostei Sale pentru noi.
Crucea Lui se ascunde și în scaun. Lemnul din pădure era vertical și viu, închipuind Pomul Vieții. După ce a fost doborât la pământ, a murit și s-a făcut orizontal, amintindu-ne de pomul cunoștinței binelui și răului, care ne-a afundat pe toți în moarte și risipire în colb. Hristos a luat asupra Sa moartea omului și a făcut-o cu deplină dragoste și demnitate. De altfel, El și-a câștigat traiul de zi cu zi ca și tâmplar, sau teslar, cum se spunea în vremea aceea. Și iată că El a murit întins pe lucrul mâinilor Sale – Crucea –, fiind răstignit de lucrul mâinilor Sale – Omul. Însă lucrurile nu s-au oprit aici, ci, fiind Dumnezeu adevărat și Om adevărat, S-a pogorât la iad ca să ne întâlnească pe fiecare dintre noi, dincolo de ceea ce ne închipuim despre noi înșine și despre lume.
Lemnul nu a murit, ci a înverzit.
Așadar, dacă dorești, în fiecare zi poți să ai înainte și să folosești un scaun al odihnei lui Hristos.
†
Hristoase Dumnezeule, bunătatea și zâmbetul Învierii Tale din morți ne întâmpină pe fiecare dintre noi, adeverindu-ne seninul cel veșnic al Tatălui și al Duhului Sfânt, iar întâlnirea noastră cu Tine se poate săvârși în orice clipă, dacă vom voi să ne aducem aminte că Tu ești Cel Ce Este și nimic din cele văzute sau nevăzute nu poate dobândi ființă înafara dragostei Tale atotcuprinzătoare.
