Efremia,
săptămâna trecută, când am fost la voi, am scris amândoi câte ceva cu tocul cu pană, pe care l-ai primit în dar de la părinții tăi. În timp ce caligrafiam câteva cuvinte în carnețelul făcut de tine, mi-am amintit de grija și lentoarea cu care scriam literele în clasele primare și mi-au revenit în minte orele de Caligrafie, în care fiecare era concentrat la ceea ce face și era multă liniște în jur.
Îmi aduc aminte că am primit primul meu stilou atunci când am mers în clasa întâia. Cu el am învățat să scriu primele litere și cifre, dar l-am folosit și în gimnaziu, căci fusesem obișnuit să am grijă de el, pentru că, pe atunci, nu era tocmai la îndemână să găsești un stilou bun.
Așadar, primul meu stilou era cu pompiță și avea corpul oliv, iar penița și capacul îi erau aurii. Eram fascinat de acest obiect de scris, pentru că nu pricepeam cum poate să păstreze în el atâta timp cerneala proaspătă și să îi dea drumul foarte încet și numai atâta cât e necesar pentru a scrie pe hârtie.
Mai apoi am înțeles că scurgerea cernelii se datora atât gravitației, cât și capilarității din finele caneluri interioare, precum și dintre cele două vârfuri alipite ale peniței. La contactul cu hârtia, cerneala era absorbită și, prin capilaritate și gravitație, penița stiloului era realimentată din canelurile care erau legate de rezervor.
Noi scriam la școală doar cu cerneală albastră, iar cea roșie le era rezervată învățătorilor și profesorilor pentru corecturi și pentru notele pe care ni le dădeau, fie pe caiete, fie pe extemporale (teste). În mare măsură, până azi, această rânduială a rămas la fel.
Dar cuvântul „cerneală” nu este neapărat potrivit pentru culoarea albastră și roșie, deoarece, etimologic, „cerneală” provine din slavonescul „ciornîi”, care înseamnă „negru”. Practic, „cerneală” ar însemna „negreală”, iar acest lucru se datorează faptului că, înainte vreme, modul cel mai la îndemână de a obține „negreala” era prin amestecarea unui lichid cu funingine, sau altfel spus – cu negru de fum. Iar funingine se găsea din belșug pe lângă toate vetrele de foc.
Ca și creionul, atunci când e folosit la scris, stiloul se sprijină pe degetul mijlociu, iar de deasupra este ținut de degetul mare și de cel arătător. Privind mai atent la ceea ce se petrece când scriem cu stiloul, vedem că, dintr-un rezervor care se află deasupra nivelului hârtiei, cerneala albastră se prelinge foarte fin, fiind coordonată de mișcarea peniței după cum e purtată de mișcările mâinii omului.
Rezervorul nostru de albastru este Cerul și cuvintele Evangheliei, care au fost pogorâte din Cer prin Dumnezeul făcut Om. Noi buchisim după putere în strădania de a înțelege și trăi graiurile Evangheliei, care sunt toate rostite în veșnicie între Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.
Când greșim și nimerim pe alături de Adevăr, suntem corectați de Învățătorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Iar El întotdeauna ne corectează prin Sângele Său. Așadar are și cerneala roșie.
Mă întreb dacă, la această școală a Evangheliei, putem rămâne corigenți? Aceasta ar însemna să fim notați cu 4. Într-adevăr, în această școală, nota 4 este numărul celor patru brațe ale Crucii, căci Hristos ne corectează asumându-Și greșelile, neputințele și orbirile noastre și murind pentru noi. Principiul de temelie în această școală este: „Unul este Învățătorul vostru: Hristos, iar voi toți sunteți frați” (Matei 23, 8). Acest lucru înseamnă că Domnul nu numai că nu Se mai desparte de nici unul dintre noi, ci dimpotrivă, le ia pe toate ale noastre asupra Sa și se pocăiește pentru fiecare dintre noi, arătându-ne calea pe care să devenim frați întreolaltă.
Dar cum am putea face să viețuim corect și să nu mai rămânem corigenți?
Cuvântul „corect” provine din latinescul „correctus”, ce are înțelesul de corectat, îndreptat, îmbunătățit, vindecat. La rândul său, cuvântul „correctus” provine din verbul „corrigo”, care înseamnă a corecta, a îndrepta, a îmbunătăți, a vindeca. „Corrigo” este un cuvânt compus, care a rezultat din „con + rego”, verbul „rego/regere” având înțelesul de a conduce, a guverna, a stăpâni, a cârmui, a călăuzi, a supraveghea, a orândui, a sprijini, a susține.
La baza cuvântului „corigent” se află latinescul „corrigens”, care e participiul verbului „corrigo”. Din verbul „rego” provin substantivele latine „rex” și „regina”, care se traduc cu „rege” și „regină” în limba română. Prin urmare, cuvintele românești „corigent” și „coregent” au aceeași rădăcină în latină.
Așadar, a ne corecta sau a ne corija e același lucru cu a ne îndrepta, a ne vindeca. Și numai Împăratul Hristos (Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum – Ioan 19, 20) ne poate dărui plinătatea acestui lucru, așa încât din co-rigenți să putem deveni co-regenți dimpreună cu El, făcându-ne co-părtași la puterea cea nemuritoare a Evangheliei și a Învierii Sale din morți.
Școala aceasta îi e deschisă fiecărui om până la cea din urmă suflare, iar întregii omeniri – până la a doua Venire a Domnului.
Ne stă înainte cerneala albastră și cea roșie.
Așadar, oricând dorești, ai la îndemână toată libertatea de a fi corigentă și coregentă dimpreună cu Hristos.
†
Cu înțelepciunea cea cerească a Evangheliei și a Crucii, ne-ai înseninat inimile, Hristoase Dumnezeule, iar cu Sângele Tău cel preacurat, ai tămăduit toate beteșugurile și împiedicările noastre în întuneric și minciună. Însuți vino în viețile noastre și, plângând Tu întru noi, dăruiește-ne ochii Tăi, ca astfel să intrăm în înfierea dumnezeiască și să le vedem pe toate întru cuvintele dumnezeiești, prin care întreaga făptură a fost zidită din nimic.
